De ce se circula prost prin Bucuresti…

Nevoia (sau lenea) m-a tot impins in ultima vreme sa circul pe patru roti in Bucuresti. Cu ocazia asta am dat si eu piept cu traficul pe care-l injura toti, cu intersectiile aglomerate, cu gropile, cu pietonii sinucigasi – tot tacamul. Daaa, am dat peste prosti, peste prosti vorbind la telefon, peste taximetristi, peste femei vorbind la telefon (cea mai rea specie, statistic vorbind), am dat peste toti…

…dar nu m-am enervat. Probabil ca lamentarile altora mi-au tocit nervii si am ajuns sa fiu imun la toate prostiile care se intampla in trafic. Eu sunt doar fericit ca in sfarsit o sa termine “strapungerea” lu peste intre dna. Ghica si Chisinau, sa scap de calea ferata de la Baicului pe care as dinamita-o cu cea mai mare placere. In rest – taxiuri, femei, nesimtiti – lasa-i pe ei sa existe, nu are sens sa-mi ard neuronii din cauza lor.

Pantelimonul e un bulevard pe care se circula prost. Nu, nu este aglomerat – se circula prost. Toata lumea penduleaza stanga dreapta precum urina bovinei, becurile de semnalizare nu prea se mai aprind, taiatul fetei si opritul “la non-stop” pe avarii sunt la ordinea zilei. Toate astea se intampla din cauza ca… (va tineti bine?) nu exista marcaje. Pe bune, nu exista marcaje. Singurele marcaje sunt trecerile de pietoni, in rest nimic. Nu separator de banda, nu separator intre strada si tramvai, nu tu separatori de parcare, nimic!

Marcajul este cheia traficului disciplinat. Acea dungulita discontinua dintre benzi are sanse foarte mari sa fie respectata. S-a demontrat empiric ca omului daca-i dai doua dungi merge intre ele. Tot cartierul Militari e un exemplu: cozi kilometrice, dar toti stau pe banda lor; parcul Herastrau: peste tot piste de biciclisti, iar toti dârlăii merg intre ele (eventual si cu balcâzele lor impingand la carucior). Luati pensula, trageti doua dungi pe Soseaua Pantelimon si admirati traficul disciplinat. La fel si pe Chisinau. Luati exemplu de la bd. Basarabia, e disciplina intruchipata.

In aceeasi ordine de idei, in comuna Pantelimon s-au facut marcaje – borduri albe, dunga pe mijloc (care dispare treptat undeva pe Sf. Gheorghe, dupa primarie), rond marcat, iar oamenii de acolo demonstreaza pe deplin teoria – merg intre cele doua dungi – dunga discontinua si bordura.

Cel mai trist moment al zilei…

Sunt un mancator de paine. Mananc paine de toate felurile – franzela “Neptun”, paine pe vatra, chifle, ciabatta. Mereu aleg painea in functie de situatie – o bagheta usor aerata sau o ciabatta e perfecta la un sandwitch, un codru de paine pe vatra merge la fix cu niste fasole la ceaun, feliile de franzela stau bine sub zacusti sau salate de vinete.

…dar cel mai mult imi place sa sterg farfuria cu paine. Sosul de dupa mancarea de fasole, sosul de la orice tocana, imbucatura de ciorba prea putina sa mai adun intr-o lingura, toate sunt adevarate delicii si este pur si simplu momentul de incheiere al mesei, altfel nu se poate. Urma aia de mancare in care inting bine este ce mai buna din toata masa…

Din cauza asta le doresc celor ce au deschis si-au deschis magazin de cacaturi in locul magazinului de paine din fata metroului de la Pipera sa le moara chioscul in flacari la o zi dupa expirarea asigurarii. Ala era locul din care eu luam paine proaspata la 9 dimineata, paine numai buna de mancat la pranz. Azi imi venea sa plang cand am vazut pe raft, in loc de paine, huse de telefoane si papetarie, iar in mijlocul chioscului trona un copiator. Cine dreq face copii acolo in zona aia plina de corporatisti care fac asta pe banu firmei?! Dar deviez…

…fasolea data de mama aseara (“Nu mancati – v-o pun la pachet!”) a lasat in urma ei un strat consistent de sos, spre care privesc cu jind. Paine nu am, au mancat-o nemernicii aia care si-au facut chiosc de stampine si pixuri. Sosul brun sta in farfurie si-mi ranjeste cinic. In el se intrevad bucatelele de bacon si ardei rosu, adevarate nestemate care isi unesc stralucirea cu frunzulitele de patrunjel si la vederea carora imi ploua in gura desi stomacul mi-e plin. Ma imaginez rupand ultimul colt din paine si intingand bine in farfurie, adunand toate comorile ramase si infulecandu-le cu pofta. Zambetul vesel al soarelui de afara se reflecta in farfuria cu ambrozie. La geam se aud vrabiute. Sufletul meu plange…

 

PS: Ah, da, si tu ala de te piși la buda barbatilor fara sa ridici capacul… MORI, BĂ!

Vine vine primavara in piata…

Update: mi s-a atras atentia ca sunt total pe dinafara si ca de fapt ridichile au fost DOI LEI legatura (patru ridichi). Maxim de pomana! ( noooot! )

…si uite asa veni si week-endul in care am evadat din Bucuresti si am plecat in deplasare mai spre deal, mai exact in “metropola” Cornu. Fix in momentul asta soarele ma bate in cap, pasarelele discuta politica si peticele de zapada se lupta din greu cu cele 16 grade de afara. Undeva departe se aude o talanga, un curcan canta, un clopot bate, deh! atmosfera de la tara. Dar divaghez…

Necesitatile lumesti (cum ar fi mancarea) ne-au tras inspre piata din Campina, acest “mall alimentar” al bucurestenilor veniti in weekend pe “aproape valea Prahovei”. Baaai cooooopii baaaai… N-aaaati mai vazut asa ceva – PATRU lei o salata (mana de frunze adica). DOI lei o legatura de ridichi. Mi se falfaie ca “da mama, is bune, fragede” dar sunt DOI LEI. Asta inseamna 1 leu doua ridichi (erau fix patru ridichi in legatura). Sapte fire de patrunjel – 1 leu. Bai mamaie, eu te inteleg ca a fost o iarna lunga si-ai murit de foame dar la banii astia o sa ai acelasi trai in continuare. Pe langa asta mi s-a mai soptit un fapt interesant: preturile “de weekend” din piata din Campina sunt cu vreo 20% mai mari, tocmai din cauza ca dau “strainii” buzna si se aprovizioneaza cu d-ale burtii si-atunci ia mai dai dreq ca au ei bani. Din pacate asta se rasfrange si asupra localnicilor care n-au nicio vina ca oraselul lor devine sursa de crapeu pentru toata zona.

…si in timp ce vanzatorii din piata stateau, spargeau seminte si mai imbiau (fara succes) lumea sa umple plasa cu produsele de pe taraba, alaturi la Carrefour Market era imbulzeala la raionul cu legume. Asa-i ca-si merita soarta?

Filme cu prosti sau cum am petrecut dupa viscolul asta…

Pantelimonul hiberna sub un strat de zapada cand am intrat pe strada. Masina se opintea peste damburi si derapa usor pe gheata in timp de in jurul nostru casele dormeau. Am oprit in fata portii. In fata portii vecinului, ca poarta noastra era sub nameti. “Stai tu aci” ii zic prietenei si ma dau jos din masina, oprind motorul dar lasand farurile aprinse sa se vada ca n-am de gand s-o las parcata acolo.

Bag cheia in poarta, incerc sa rasucesc… nimic. “A inghetat yala!” imi da un gand prin cap, suprapus peste un cor de blesteme. Ma uit in jur, trag aer in piept, pun un picior pe clanta si ma catar pe poarta. De sus se vedea un casa noastra si un ocean alb care parea ca inghetase in timpul furtunii. Peste tot damburi de zapada, “piticii de gradina” isi iteau becurile de sub nameti, iar din masina parcata in curte nu se mai vedea decat varful geamurilor din spate. Totul era perfect inghetat, de parca gerul a oprit ceasul timpului si ne-a lasat pe toti ca intr-o poza. Pe toti mai putin pe poarta care a inceput sa se clatine sub mine tocmai cand voiam sa ma ridic in picioare pe ea si sa strig “I’m the king of the woooooooooooooooorld”. Picioarele mele au stiut ce-i mai bine pentru mine si m-au impins jos de pe poarta, curmandu-mi ideile regaliste si aruncandu-ma intr-un morman de zapada care acoperea jumatate de poarta. Curat zapada din dreptul yalei si bag cheia in butuc – nimic. “Ok, trebuie sa iau niste apa calduta din casa sa dezghet yala” imi zic si incep sa-mi croiesc drum spre casa prin zapada ce-mi trecea de glezne, binecuvantu-mi ideea mareata de a-mi cumpara bocanci in seara precedenta.

“Te rog nu fii inghetata” zic atunci cand bag cheia in yala de la usa casei. Cheia se misca ca unsa, usa se deschide si din casa ma intampina un mieunat timid. Pisica! Traieste!! Din usa se vede clipind becul de avarie al centralei, semn ca apa din instalatie s-a dus de tot in put (mental note: suna din nou pe instalator cand trece vremea rea). Ma duc la centrala, invart de robinet… nimic. “Oh nu… nu nu nu nu nu nu”. Dau drumu la apa de la chiuveta – o picatura singuratica se prelinge de pe teava si dispare in scurgere, luand si sperantele mele cu ea. “A inghetat apa in instalatie. Doseala grava.”. Torn niste apa plata din sticla in inbric, dau drumu la aragaz si prin nametii pana la brau imi croiesc drum spre baraca din spatele casei unde este caminul de apa. Fatalitate! Un colt al gurii de camin ramasese descoperit iar pe un metru de teava si-un robinet zaceau ranjind 10cm de zapada. Toti sfintii pe care ii stiam au fost luati la regulat, iar prima reactie a corpului meu a fost sa-si ia capul si sa-l dea de pamant ca si-asa e inutil. Cum naiba sa nu acopar de tot gura de la camin?! Tot sub zapada descopar si priza din care e alimentata pompa, lucru ce imi da fiori. “Daca s-a ars pompa am decalotat-o in cel mai grav mod” imi zic in timp ce iau lopata si plec inapoi spre poarta sa o dezgrop de sub zapada.

Dupa 5 minute de sapat si covins yala sa se deschida, prietena intra in curte sa admire dezastrul. “Cum adica… nu avem apa?! Baaai, tu glumesti” se ingalbeneste ea cand aude ca in instalatie nu mai e nici macar aer. Pornim amandoi spre caminul de apa. Probez priza cu o lampa – merge! Dau drumul la robinetul de gradina. Merge! Slava Domnului, pompa nu e arsa. Torn un pic de apa calduta pe singurul loc in care cred eu ca e un dop – robinetul care separa filtrele de restul instalatiei. Nimic. Injur de mama focului. “Ok, hai inapoi la mine acasa, asta e. Impacheteaza mancare, hraneste pisica si sa plecam”. Am refacut stiva de lemne de pe gura caminului, am intins un izopren in locul ramas neacoperit peste care am pus o greutate, am inchis afacerea si m-am dus sa pornesc masina, in timp ce prietena facea bagaju.

Doamne, frig era. Am invartit cheia in contact – motorul a scos un geamat surd, becurile de pe bord au palit… si-atat. Pastele si dumnezeii, am lasat masina pe avarie si s-a dus dracu bateria! Pentru a doua oara in seara aia imi venea sa iau o foaie de hartie, sa scriu “Dobitoc!” pe ea, sa mi-o atarn de gat si sa ma plimb prin comuna.

Amabilul vecin de vis-a-vis s-a trezit din somnul lui dulce de ora zece jumate si a iesit sa-mi dea curent cu ajutorul unor clesti care s-au dovedit defecti (ghiciti cine si-a luat clesti de curent a doua zi? Ha? Ha?!). A urmat rocada bateriilor, chinul desfacerii din borne, pornitul, pusul la loc. “Vezi ca maine dimineata nu stiu daca mai porneste” ma anunta vecinul in timp ce pe mine ma durea in cot de ce se intampla “maine dimineata” atata timp cat ajungeam intr-o baie calda in urmatoarea ora, nu de alta dar cele 15 grade sub zero imi intrasera pana in inima. Cu motorul duduind am aruncat bagajele in masina, am hranit pisica, i-am lasat apa si-am plecat spre cealalta resedinta, injurand gerul, zapada, pe basescu, pe boc, bateria care nu ma lasa sa opresc motorul din gresala si pe gerul care ma facea sa dardai la volan, infofolit fiind in canadiana si cu caciula in cap.

Pe la mijlocul drumului se face auzita o intrebare din dreapta mea – “auzi, asa-i ca mancare nu am luat?”. FUUUUUUUUUUUU!

PS: Ghiciti ce-am facut cand am ajuns in fata blocului…

Astra fail…

Sa va zic o faza misto referitor la accidentul asta despre care am tot povestit:

Pe la sfarsitul lui decembrie am primit un mail de la Astra, anume de la agentul constatator. Baiatul ala imi zicea mie ca are nevoie de o declaratie de la “vinovat” pentru ca a completat ceva gresit in “Constatul amiabil”. Tonul era foarte hotarat, asa ca i-am dat un reply si l-am intrebat “what the fuck do I care?”. A revenit in termeni mai blanzi sa-mi zica ca de fapt… el nu da de “vinovat” la telefon si ca poate am eu cum sa dau de el, nu de alta dar nu se poate inchide dosarul ca e neconcordanta in acte. Nu am devenit bff cu “vinovatul” in patru ore de stat la coada asa ca n-am alte date de contact, deci l-am trimis pe agent la plimbare.

Fast forward pana acum cinci minute: ma suna un baiat de la Astra, coleg cu primul (primul care este “fost coleg”, ceea ce inseamna ca Astra are un rulaj de personal ceva de speriat) care ma roaga frumos sa… mai incerc eu sa-l sun pe “vinovat” ca el… el are multa treaba si multe dosare si poate urgentam (aparent nu i-a raspuns sau asa ceva). Cee faaace maaaa? Adica eu n-am treaba? Si, chiar daca nu as avea, de ce as sta eu sa dau telefoane din banii mei pentru incompetenta voastra?

Draga Astra, daca citesti acest post, sa-si dau un pont: AI ADRESA OMULUI! Du-te la el la poarta, trimite-i o recomandata, numai nu ma freca pe mine la cap cu prostii d-astea. Asta e, incompetenta de moment se plateste.

Suport fail…

Dupa cum ati aflat in postul anterior, lucrez in IT. Fac o munca interesanta – un amestec de programare, analiza si design. De-a lungul timpului am discutat cu zeci de clienti, am implementat zeci de solutii, am dezvoltat anumite abilitati de a ma intelege cu omul non-tehnic si de a traduce visele lui non-tehnice in realitati tehnice. Reusesc sa intele ce “vrea” clientul si, de asemenea, reusesc destul de bine sa-mi dau seama si de ce “are nevoie” clientul. Cateodata chiar reusesc sa-l conving ca e mai bun ce are nevoie decat ce vrea.

Ca sa poti sa fii bun in meseria asta trebuie sa stii sa asculti si sa judeci. Trebuie sa-l asculti pe om ce are de zis, sa judeci singur daca problema pe care vrea s-o rezolva nu e cumva un non-issue si sa fii in stare sa-l convingi ca tu esti prietenul lui si poti sa-l ajuti.

…dar iata ca sunt unii care dau cu mucii in fasole. Cum ar fi aia care au dezvoltat sistemu ala smecher de urmarire al dosarelor de la Astra. Am sunat la call-centerul lor sa intreb ce se intampla cu reconstatarea mea de la accident, nu de alta dar masina mea sta de doua saptamani in service. Acolo imi raspunde un baiat caruia ii explic problema si-mi zice… “dati-mi numarul de dosar”. Oups, offside, nu stiam numarul de dosar, era acasa pe birou. “Zic, va dau numarul de inmatriculare… sau CNP-ul”. “Nu nu, eu nu pot sa caut decat dupa numarul de dosar”. Say whaaaaaaaaaaat? Ce cap patrat albastru verde a proiectat o aplicatie de urmarire in care nu poti, ca om de call-center, sa cauti decat dupa numarul de dosar? Cine naiba tine minte numarul ala de 10 cifre si litere care “e de forma BB-doua-cifre”? Nu e logic sa poti cauta dupa numarul de inmatriculare? Sau dupa CNP? De ce nu ne gandim un pic inainte sa proiectam un sistem?

Galanterii pe stadion…

Aseara a fost caft mare la Ploiesti pe stadion. Un suporter a intrat pe teren ca-n curtea lu ta-su, s-a plimbat o distanta considerabila, a ajuns langa un jucator si l-a ofilit cu una peste bot. Alti trei colegi de echipa ai ofilitului au sarit sa-i ia lumina atacatorului si, din cate am inteles, au si reusit partial. In timp ce comentatorul de la postul meu preferat de radio transmitea stirile cu sufletul la gura, au inceput sa se auda in fundal varii pocnituri, semn ca atmosfera devine incendiara la propriu. S-a folosit tonul grav, s-au folosit expresii precum “atacat miseleste”. In fine, a fost yet another day pe un stadion romanesc…

Interpretul de la Teatru Mic…

Nu mai stiu exact cum am ajuns sa vad piesa asta. De fapt stiu dar… in fine, nu conteaza, important este ca am ajuns sa vad aceasta bijuterie a dramaturgiei romanesti. Nu, pe bune, cititi aici sa vedeti ce ciunga e. Traducerea – Radu Beligan. Adaptarea – Radu Gheorghe. Cu: Radu Gheorghe. Ingredientele succesului!

Locul 7, randul H. Dau sa intru pe rand, o tanti de primul loc ma intreaba “CE RAND AVETI?!”;  “H”; “AH, ASTA E!”; “Da… multumim” (majusculele nu sunt din gresala). Intram pe randul H. Gasim locurile. Ne asezam. “DACA NU MAI VINE NIMENI STAU SI EU AICI!” tipa tanti de pe primul loc. Concluzionam ca e cam fara tigla pe casa si deh! si ei sunt ai nostri. Treptat sala incepe si sa se populeze cu lume. Media de varsta: 70 de ani. Va jur ca ma simteam picat in mijlocul unei excursii de pensionari. “Sun-o pe ma-ta, zi ca sunt cu Mașa la teatru, sa vina si ea!!” tipa o mamaie catre cineva din fundul salii. “NU E NIMENI ACOLO, MA DUC SA STAU EU” tipa nebuna la plasatoare, care, ingaduitoare, ii face semn ca n-are decat. “Da, da, sunt aici cu Mașa la teatru” vorbeste mamaia in telefon, avand in sfarsit legatura cu mama celui chestionat mai sus.

Se bate gongul. O voce calda ne anunta sa ne inchidem telefoanele mobile. Lumina din sala se stinge. Apare o fata pe scena. Tot babetul din fundul salii se repede pe locurile de mai in fata, ramase libere. Aparent actorii sunt prea mici si ei nu-i vad bine, altfel nu-mi inchipui cum nu-ti dai seama de la inceput ca stai prea in spate. Duduia de pe scena iese. Intra Radu Gheorghe. Aplauze. Incepe un mini-discurs haios, punctat de glume rasuflate despre CNP si alegeri. Ne spune iar sa ne inchidem mobilele. In sala se aude fosnit de pachetele… “Da, incepem imediat piesa, numai sa desfaceti pachetul cu biscuiti. E normal, multa lume vine de la serviciu… Ciudat, vine de la serviciul ei, la serviciul altor oameni, adica noi… Si noi de aici plecam la serviciul altor oameni… O institutie de-i zice <<Restaurant>>…”. Piesa incepe.

Actiunea se petrece intr-un hotel unde se cauta un interpret. Radu Gheorghe primeste o sapca pe care scrie “interpret”. E intepret da’ nu stie engleza pentru ca a crezut ca slujba este de intepret la vioara… in fine, banal. Intra un nene. Discuta cu receptionera hotelului, apoi incepe sa cante. Nu v-am zis ca e muzical?! Ah, da, uitasem – e muzical! Intra Anca Turcasiu (Miss Litoral, pentru cei ce-au uitat). Canta si ea… Incepe o incercare disperata de a introduce un pic de intriga cu nenea mimand prost spaima si Miss Litoral vorbind o romana stricata (asta era in scenariu) cu accent basarabean (sunt sigur ca asta nu era in scenariu). Aparent nu trebuia sa-i prinda tatal ei pentur ca… in fine, ceva groaznic.

…dupa vreo 30 de minute de la inceperea piesei ma uitam disperat la ceas si-l rugam pe Domul Timp sa se miste mai repede. Pe scena, un nene imbracat in costum scotian (“tatal ei”) canta “people are maaad here people are maaaad heeere” iar tanti receptionera, in celalalt microfon, miorlaia “nu maai supooort”.  Dialogurile puerile smulgeau batranimii hahaieli ce se terminau in cate-o tuse sanatoasa. Ocazional suna cate un mobil. Pe scena, Anca Turcasiu si fata de la receptie topaiau. Fata de la receptia incepe sa faca roata (avea chiloti albi si dres negru, nota 2). Anca Turcasiu topaie in continuare. Intra nenea, incepe sa cante. Fata de la receptie canta si ea. Nenea coboara in sala si ia la dans o fetita din primul rand. Fata de la receptie ia la dans un nene imbracat in “plovar” si haina lunga de piele…

…a trecut cam o ora si jumatate de cand a inceput piesa. In jurul nostru babetele striga BRAVO!! in timp ce pe scena Radu Gheoghe si “tatel ei” zburda intr-un fel de de dans. Totul este ireal de cretin. Se lasa linistea. Urmeaza punctul culminant, Radu Gheorghe ducand pe nenea de la inceput in catuse “la sectie”. Anca Turcasiu canta din nou plangaret.

…final! Intra personajele (patru la numar) imbracate in fuste scotiene. Urmeaza un dialog stupid (al catelea oare?). Incep un dans irlandez (sau scotian, dupa hainele in care dansau). Dansul dureaza vreo patru-cinci minute. O mamaie se ridica in picioare si bate vartos ritmul din palme. Langa noi o tanti intre doua varste striga “BRAVOOO!”. In ciuda mediei de varsta toata sala aplauda frenetic. Fetita si nenea din paragraful de mai sus sunt chemati pe scena si incep sa faca toti reverente. Sala striga BRAVO!!!

… lumea incepe sa se scurga din sala in timp ce actorii inca mai fac reverente pe scena. Nebuna se pupa cu toata lumea care trece pe langa ea. La usa teatrului, un domn se intoarce spre cineva in spate si intreaba surprins “Ce ma, tie ti-a placut?!?”

Salvati Vama Veche! Cu napalm!!

Oh well, iata-ma si pe mine, un hater adevarat, hate-uind ca tot hateru despre Vama Veche. De fapt, privirea mi-a fost atrasa de o petite veeeeeeche veche despre trotuaru ala fancy turnat prin mijlocul Vamii (adica pe care poti merge de la Frontiera la Expirat fara a te umple de noroi). Anul trecut am prestat si eu despre Vama, deh! cu o gasca noua de oameni de pe litoral (de origine litoralica adica…). Cu toate ca nu sunt vreun expert, iata si opinia mea despre acest fenomen:

Vama Veche e cea mai scumpa statiune de pe litoral

Sa dau in balbaiala daca va mint! Este AL DRACULUI de scumpa. Sa luam un exemplu: acel sopron numit Expirat, singurul loc cu muzica decenta (cu toate ca expirata) din acest “resort”. Am cerut un whisky si un mojito*. 35 de lei. Mai cititi odata: TREISHCINCI DE LEI. Asta face 20 de lei mojito si 15 lei un strop de Jameson in paharu meu. Odata demult, anul trecut, am cutezat sa vizitez legendara cherhana, acel loc dupa care suspina toti vamaiotii si unde simt ei in parul de pe / dintre picioare briza marii. Trei sobe amarate scoase pe nisip, o bucatarioara infecta, pesti cu burta la soare pe plite si un nene cu alura de aurolac, mort de beat, tocand legume… Doi chefali – 100 de lei. E business? E busines!

Vama Veche e plina de gunoaie

Ziua in amiaza mare, pe plaja, am observat un fenomen interesant: hipnoza in masa. Gloata se aduna, isi intinde cearceafu, se dezbraca (unii mai mult decat trebuie) si se intind. Ii hipnotizeaza la maxim muzica de la terase, berea de nu-stiu-unde, țâțele goale, cert e ca ei nu mai baga de seama ca sunt in mijlocului unui camp de pahare de plastic, stiuleti de porumb, seminte, mucuri de tigara, ambalaje de inghetata sau pungi de plastic. Pur si simplu ei cauta un loc unde sa-si bage degetele in nisip, sa se uite la marea plina de alge (nu intotdeauna sunt gunoaie, depinde la ce ora te duci) si sa zica “ce liber sunt ba coaie, sunt in Vama. Eden, nu altceva”.

Vama Veche e un loc romantic

Cati dintre voi nu suspinati feminin la auzul susurului dulce al marelui muzician al neamului care-i da si suspina cu Vama Veche, cu mare, cu corturi, cu libertate, cu desfrau? Recunoasteti ca e o placere vinovata a voastra ca iarna sa puneti caseta cu “…saruta-ma-n ureche” si sa plangeti incetisor, nostalgicilor! Ei bine, mi-a fost dat sa vad cea mai romantica chestie vazuta vreodata de ochii mei – rasaritul in Vama Veche. Da, e ceva… oniric. Am vazut doi tineri, un el si o ea, stand pe malul marii mana in mana, tampla in tampla privind discul inflacarat iesid din ape. Erau ei si marea. Atunci, in jurul meu, totul s-a transformat in liniste. Muzica a disparut, lumea din jurul meu s-a estompat, erau doar ei doi cu iubirea lor si cu mine pe post de observator. Am zabit usor, melancolic, invidios un pic pe acel moment al lor. Acel moment in care ei doi stiau numai de ei, vedeau numai vapaia rosietica dezmiardand valurile si auzeau numai clipocitul apei retragandu-se in larg. Si pe baiatu care-si bora intens matele langa ei dupa o noapte de prafuiala in sopron. Si pe gloata de betivani care continuau racnetele pe plaja. Si pe baietasii care-si plimbau cainii si culegeau scoici hahaind in iphone ca “da coaie, am fost in expirat, suuhuhuhuper misto, sunt beat pula”. Si mi-a trecut invidia…

Concluzia despre Vama Veche

Nu statul a distrus-o. Aceasta localitate nu a fost calcata in picioare de doamna Udrea care si-a facut trotuar. Nu cocalarii si pitipoancele au intinat aceasta bucatica de paradis. Nu manelele au tulburat coloana sonora a “noptilor din Vama”. Acest petic de Romanie a fost pur si simplu distrus de civilizatie. De “spiritele libere” care au venit atrasi de promisiunile fugare ale “libertatii de Vama” si a femeilor desfranate (shit you not! daca stai un pic si compilezi tot ce auzi ai crede ca in Vama ai 100% sanse sa ti-o pui bine de tot in maxim 7 zile. Evident, acest lucru este posibil. La naiba, e chiar foarte probabil, dar trebuie sa ai niste standarde foarte… lejere).

Dragi “vamaioti”, trebuie sa acceptati ca Vama voastra nu mai exista si sunt foarte slabele sanse ca ea sa mai existe vreodata. Pur si simplu va trebui sa va gasiti un allt loc plin de liniste in care sa ascultati marea in scoica si sa va odihniti mintile creatoare.

*whisky, pentru ca eu nu beau bere. Mojito pentru prietena. Care nu bea bere.

Cat de prost pot sa fiu…

Intru dimineata in farmacie cu gand sa iau dracu ceva odata ca ma racaie gatu, sunt ametit, transpir.

- Picaturi de nas cu ulei de pin aveti?"
- Mnuu, nu avem, dar avem asa cu mentol – sunt niste capsule uleioase, se pun cateva picaturele in nas. Avantajul lor e ca sunt dozate ca stiti, la cele normale cam dupa o luna expira…
- …ok. si-un nurofen raceala si gripa
- Daa, sigur… (cioca boca bip) 54 de lei va rog.
Pokerface. Oook… scot cardu, platesc, plec.

Fastforward a doua zi, aceeasi farmacie…
- Buna dimineata, aveti cumva ACC600?
- Daa, avem. Doriti si un emolient pentru gat?
-…aadica?
- Sunt niste pastilute pe baza de plante si mentol, calmeaza durerile de gat si iritatiile cauzate de tuse.
-….oook, le iau
- Buun… Deci ACC si pastilutele… (bip bip poc cioc) 57 de lei va rog.
Pokerface again. Scot cardu. Platesc. Ies din farmacie.

Ma, cat de dobitoc sa fiu? Cat de prost sa ma fi facut mama (care sper ca nu citeste asta) sa ma fraiereasca de doua ori aceeasi farmacie, in zile consecutive, cu aceeasi bani. Si cu ce? Cu niste cacaturi "pe baza de plante" care au urmatoarele efecte: picaturile alea "uleioase" iti umplu nasul de "uleiul" lor mentolat (sa te fereasca sfantul sa-ti pice picaturile alea in fundul gatului ca mor de usturime); "pastilutele" alea or avea ele lacrimi de bebelusi si pipi cristalizat de pasare phoenix in compozitie dar pe cuvantul meu de n-au gust de carton mentolat.

Febra mi-a trecut, gatul ma mai doare un pic, luati de citit despre tratamente alternative (va rog observati "tonul" discutiei).