De ce ma duc eu la concerte…

Dupa marele concert al divei pop de aseara am auzit mai multa lume care s-a plans. Asta nu e ceva grav, plangareti sunt peste tot. Dar am auzit si multa lume pentru care asta a fost primul concert din viata lor. Si lume destul de varstnica (>= 30 cel putin). Si aici e problema…

Un concert e cea mai misto chestie la care poti sa participi. Nimic nu se compara cu ascultarea muzicii care iti place direct de la… sursa. Nimic nu se compara cu a topai / a te legana / a da din cap pe muzica aia impreuna cu alte sute / mii de idioti care au dat bani pe bilet sa faca acelasi lucru. Sa canti odata cu formatia, sa urli dupa un bis, sa simti abdomenul vibrand din cauza basului…

Familia nu mi-a inoculat hobby-ul asta al concertelor, in parte pentru ca nici ei nu prea frecventau, in parte pentru ca au considerat ca am alte prioritati in viata. In liceu obisnuiam sa ma duc cu prietenii la concertele alea gratis pe care le organiza ProFM la Keoke, ajungeam cu ultimul metrou seara acasa plin de praf si noroi, cu hainele rupte dar in culmea fericirii (si nici macar nu consumam alcool pe vremea aia ). In ultimii ani mi-am permis mai mult sa ma duc la diverse prestatii live, de la Bestfest la Madonna, de la Gogol Bordello la Massive Attack. Am avut chiar surprize placute ducandu-ma la concerte ale unor trupe pe care nu prea le ascultasem – Franz Ferdinand, Placebo, Muse… Adrenalina cauzata de prestatiile astea m-am facut sa plec de la concert fan declarat al lor. Ce este mai interesant este “fauna” de la aceste concerte: am vazut oameni absolut normal tipand si cantand la Killers, batranei la Motorhead, rockeri la Moby si, poate cea mai misto priveliste, un metalist pletoso-barbos-burtos-cercelos dand din cap frenetic pe Karmarcoma celor de la Massive Attack. Asta m-a facut sa cred ca muzica nu este singurul lucru care aduna turma la un concert – este energia momentului, sunt cele doua ore in care te manifesti fara sa fii privit ca un ciudat, in care canti fara sa deranjezi vecinii… Sunt doua ore in care intelegi ce inseamna sa traiesti muzica.

(Acest post este scris cumva ca un raspuns la postul asta. Si la faptul ca_concertul divei a fost mediocru).

Filarmonica Romana – La multi ani !

Ieri (15 decembrie) a fost ziua de nastere a Filarmonicii Romane “George Enescu”. A implinit 140 de ani de la primul ei concert sub bagheta lui Eduard Wachmann (recunosc, asta din brosurica).

Intrucat nu exista aniversare fara petrecere ieri am fost la concertul aniversar al Filarmonicii sustinut la Ateneul Roman. Ne-am dat intalnire patru insi la intrarea Ateneului intrebandu-ne unde vom sta avand in vedere ca la momentul la care am cumparat biletele nu mai erau locuri, am luat “fara loc” – “Eu va sfatuiesc sa luati fara loc, n-o sa vina toti care au primit invitatii” ne-a zis doamna de la casa.

Au sosit pe rand diverse somitati intampinati de camere de luat vederi si de “fani”: noi am prins pe MS Regele Mihai al Romaniei cu familia si pe Ion Iliescu insotit de un bodyguard care s-a uitat la noi de sus (ceea ce e o performanta din partea unui nene de 1,70).

In sala am gasit loc intr-un rand gol din mijlocul salii – noroc ca nu toti cei care au primit invitatii sunt melomani. Ce m-a enervat nespus la inceput a fost un nene cu o ditamai camera de luat vederi care s-a tot perindat pe acolo. Noroc ca s-a linistit destul de repede.

Nu prea am multe cuvinte ca sa descriu acest concert fenomenal; s-a cantat Uvertura Coriolan de Beethoven, Poema Romana de George Enescu si Simfonia a 9-a de Beethoven. Un moment emotionant a fost cand toata sala s-a ridicat in picioare pe ultimele acorduri ale Poemei Romane, urmand exemplul Regelui Mihai (sa nu uitam ca regele Carol I al Romaniei a sprijinit Filarmonica Romana in copilaria ei). Simfonia a 9-a a beneficiat si ea de o interpretare magistrala, sustinuta si de corul Filarmonicii impreun cu alti patru solisti. Aplauzele de la sfarsit s-au intins pe vreo 15 minute si s-au lasat cu dureri in brate.

M-a bucurat nespus ca am fost la aceasta “petrecere” a Filarmonicii Romane. M-a intristat nespus de mult ca media de varsta a auditoriului se apropia de varsta pensionarii – mai putin baiatul in blugi si tricou negru cu “svarovschi” pe care scria “i am shadow the dark” si care statea tolanit doua randuri mai in fata.

Atacul masiv…

Sambata seara am bifat penultimul concert al verii, anume Massive Attack. L-am considerat un fel de chill-out intre Metallica si Iron Maiden. Spre diferenta de celelalte doua atacul s-a produs pe stadionul Iolanda Balas. Cu toate ca trupa e destul de populara stadionul nu era chiar plin. Am stat la “gazon A” si am avut loc cacalau in jur de stat pe jos, dans, whatever…

Concertul a fost ceva deosebit, o manifestarte care-ti inducea o transa ciudata. Sunetul halucinant, jocul de lumini, mesajele de pe panoul din spate -  toate au contribuit la o ora si jumatate de “high”. Apogeul a fost atins de Karmakorma cand roacherul pletos-barbos-cercelos de pe langa mine a inceput sa dea din cap si sa se agite ca la Slayer.

On the down side… Pe la jumatea concertului m-am dus sa iau si io bere si se terminase orice bere normala, nu mai aveau decat pischwasser-ul ala de “Becks Lemon” care este o scarbosenie (si asta o spune un om caruia ii place Radler).

In seara asta se petrece ultimul act al concertelor pe vara asta – The Irooooooooon Maideeeeeeeeeeeeen !

Aftershock ?

Mda, mi-am zis sa fiu cool si sa ma duc la TOT B’estfest, inclusiv “aftershock” (cine o fi fost genialu’ care a venit cu numele ?). In acest spirit vineri m-am infiintat pe la 7 la locul faptei.

Nu stiu ce-a fost in mintea organizatorilor cand au inghesuit pe toti roackarii la scena cea mai mica dar… in fine. Fauna era mult mai diversa si mai colorata ca la B’estfest – pletosi, pletoase, negru, mult negru, bocanci cat mai… bocanci (si erau 150 de grade afara), tricouri cu Judas Priest (ce original !); roackari “stagiari” carora abia le daduse mustata cu tricouri nou noute, roackari veterani cu tricouri care deja se contopisera cu pielea, roackari imensi (cel putin 180 kg) care facusera incalzirea inainte la un coniac si acu d-abia mai vedeau pe unde merg, roackari lungi si scheleticisupli aratand ca fumatul ajuta la slabit…

La ora la care ama ajuns presta din greu Ross The Boss… inca unu’ care isi face numele pe baza trupei pe care (candva) a fondat-o – Manowar. Presta destul de lame, mai baga cate un Manowar din cand in cand ca sa se mai trezeasca roackerimea…

Au urmat vreo doua beri si pe urma Primal Fear. Solist ras in cap, miscare scenica nula, voce “pitigaiata”, oare cu cine seamana ? (mi-a ramas in cap “Battalions of hate”, in rest n-am retinut nimic de la ei).

Inca vreo trei beri, comentarii pe marginea prestatiei unora din public… si vine Judas, ocazie cu care ma duc la buda pentru SIGUR gasesc loc. Dupa ce scap de exces ma bag un pic mai in fata sa fiu si eu inconjurat de oameni – trei baieti langa mine tipau de zor “PriestPriestPriestPriest” ceea ce-i ok, in fond si la urma urmei asta face un show, nu ? Oamenii au bagat din top acolo (“The next song contains the word <law>…”), gloata s-a extaziat cum trebuie… acu ori nu-s eu obisnuit cu stilul live a lu’ Judas ori oamenii astia erau un pic cam obositi. Halford parca se chinuia sa cante, oamenii aia cu chitarile nu dadeau semne de agitatie… Bateristul era cel mai in verva dintre toti, probabil pentru ca statea jos. Don’t get me wrong, chiar mi-a placut concertul dar parca “live” trebuie sa fie ceva mai agitatie, mai… show. In fine…

Acestea fiind vazute si auzite am bifat si actiunea asta. Urmeaza Metallica (23 iulie – i-am auzit aseara live la TV la Rock Am Ring, omg ce nasol puteau sa sune, sa speram ca era de la “transmisie”), Massive Attack (2 august) ca chill-out inainte de Iron Maiden (4 august – d-abia astept).

Muzica nu zgomot…

(Sambata, 2822 septembrie. Ora 10:00)

Trompeta telefonului meu suna vioaie, in total dezacord cu starea noastra. La telefon, sora mea (in continuare numita sor’mea):

– H’lo, v-ati trezit ?
- Mhmpfmh… Acum da…
- Stii ce ma gandeam… uhh… caa… mm.. tot vine ziua meaa… umm…huuh… si ma gandeam daca nu mergeti cu mine la concert la Muse
- … Cine ?
- Muse… umm… ca n-am cu cine sa ma duc… e pe 6 octombrie.
- Mhmmmpf… Mhok, sa vedem. Cre’ ca da da’ nu stiu sa-ti zic acuma…
- K,thx. Vorbim.