Pe la sfarsitul lui decembrie am primit un mail de la Astra, anume de la agentul constatator. Baiatul ala imi zicea mie ca are nevoie de o declaratie de la “vinovat” pentru ca a completat ceva gresit in “Constatul amiabil”. Tonul era foarte hotarat, asa ca i-am dat un reply si l-am intrebat “what the fuck do I care?”. A revenit in termeni mai blanzi sa-mi zica ca de fapt… el nu da de “vinovat” la telefon si ca poate am eu cum sa dau de el, nu de alta dar nu se poate inchide dosarul ca e neconcordanta in acte. Nu am devenit bff cu “vinovatul” in patru ore de stat la coada asa ca n-am alte date de contact, deci l-am trimis pe agent la plimbare.

Fast forward pana acum cinci minute: ma suna un baiat de la Astra, coleg cu primul (primul care este “fost coleg”, ceea ce inseamna ca Astra are un rulaj de personal ceva de speriat) care ma roaga frumos sa… mai incerc eu sa-l sun pe “vinovat” ca el… el are multa treaba si multe dosare si poate urgentam (aparent nu i-a raspuns sau asa ceva). Cee faaace maaaa? Adica eu n-am treaba? Si, chiar daca nu as avea, de ce as sta eu sa dau telefoane din banii mei pentru incompetenta voastra?

Draga Astra, daca citesti acest post, sa-si dau un pont: AI ADRESA OMULUI! Du-te la el la poarta, trimite-i o recomandata, numai nu ma freca pe mine la cap cu prostii d-astea. Asta e, incompetenta de moment se plateste.

Am vazut In Bruges, un film frumos cu Voldermort, “Mad Eye” Moody, Fleur Delacour, fratele lu’ Dumbledore si Colin Farrel. Un film plin de imagini frumoase cu o muzica misterioasa si incantatoare. Ah da, este despre doi ucigasi platiti si are si niste morti pe la final.

Am vazut Harsh Times, un film dur cu Batman si Eva Longoria. Fuck peste fuck si fuck-up dupa fuck-up… Un film pasnic, de sarbatori.

Am vazut East of Eden, un film in care Elia Kazan ilustreaza magistral doar o bucatica din fascinantul roman omonim a lui John Steinbeck. Dac-as fi “mare” as face o mini-serie cu tot romanul…

Am vazut Spirited Away, o poveste ciudata si fascinanta cu iz de quest (cine a jucat Syberia intelege). Datorita acestui film mai am pe lista “Howl’s Moving Castle” si “Grave of the Fireflies”.

Am vazut Amadeus, transpunerea pe ecran al piesei cu acelasi nume. 3 ore de muzica clasica, intriga si framantari interioare. Trebuie neaparat sa vad si piesa de teatru, sper ca se joaca pe la noi.

Am vazut Crazy, Stupid, Love, o fasaiala plictisitoare care trebuia sa fie scurt metraj. Nici macar Steve Carell nu salveaza filmul asta…

In rest… fie ca lumina noului an sa va umple sufletul de bucurii si mai lasati dracului internetu asta, treceti si voi de mai cititi o carte ceva…

Ca sa poti sa fii bun in meseria asta trebuie sa stii sa asculti si sa judeci. Trebuie sa-l asculti pe om ce are de zis, sa judeci singur daca problema pe care vrea s-o rezolva nu e cumva un non-issue si sa fii in stare sa-l convingi ca tu esti prietenul lui si poti sa-l ajuti.

…dar iata ca sunt unii care dau cu mucii in fasole. Cum ar fi aia care au dezvoltat sistemu ala smecher de urmarire al dosarelor de la Astra. Am sunat la call-centerul lor sa intreb ce se intampla cu reconstatarea mea de la accident, nu de alta dar masina mea sta de doua saptamani in service. Acolo imi raspunde un baiat caruia ii explic problema si-mi zice… “dati-mi numarul de dosar”. Oups, offside, nu stiam numarul de dosar, era acasa pe birou. “Zic, va dau numarul de inmatriculare… sau CNP-ul”. “Nu nu, eu nu pot sa caut decat dupa numarul de dosar”. Say whaaaaaaaaaaat? Ce cap patrat albastru verde a proiectat o aplicatie de urmarire in care nu poti, ca om de call-center, sa cauti decat dupa numarul de dosar? Cine naiba tine minte numarul ala de 10 cifre si litere care “e de forma BB-doua-cifre”? Nu e logic sa poti cauta dupa numarul de inmatriculare? Sau dupa CNP? De ce nu ne gandim un pic inainte sa proiectam un sistem?

Era o sambata de toamna cand am ajuns la ING Obregia, mandru ca voi fi posesorul unui card nou si ca in sfarsit o sa-mi pun in practica mica schema de economisire. Un domn amabil mi-a inmanat noul meu card. Ce card frumos aveam. Am semnat hartii, am fost felicitat, apoi am trecut sa imi “deschida homebanku”. Cioca-boca din tastatura, “treceti cardul prin POS”, bag PIN si… eroare. “Cardul nu apartine contului”. Hm. Deceptie. “Stiti, probabil ca fiind sambata nu s-a procesat, stiti cum e, doar lucrati in IT”. Da, lucrez in IT. Oftez si plec.

Intrucat programul sucursalelor este paralel cu al meu am ajuns la banca abia sambata urmatoare (alta zi calduta de toamna), gata sa intru in posesia contului meu de HomeBank. M-a intampinat o doamna trecuta usor de prima tinerete care mi-a cerut buletinul si a inceput sa cioca-boca la calculator.

“Aaaaah, da, deci inainte trebuie modificate datele”
“Trebuie ce?!”, am intrebat mirat.
“V-a expirat buletinu si l-ati schimbat nu?” “Poftim? Am deschis contul acum o saptamana, cum sa expire buletinul si sa-l si schimb asa repede?”

Cioca-boca in continuare, imi face o copie dupa buletin, semnez. Cioca-boca din nou…

“Treceti cardul prin POS”.
“Cardul? Imi trebuie cardul?!. In fine, trec cardul si… evident imi cere PIN-ul. “Pai nu stiu PIN-ul”
“Cum nu stiti PINul” intreaba tanti siderata.
“Pai… am cardul de o saptamana, nu l-am folosit deloc. Si de unde sa stiu ca-mi trebuie cardul si PIN-ul ca sa deschid un HomeBank?!”
Tanti – pokerface
“Haideti dl. Platon, lucrati in IT si nu ati tinut minte PIN-ul!”
“Pai…”. Pe cuvantul meu ca nu-l stiam. Stiam cifrele din el dar nu stiam combinatia
“Pai… nu pot sa va dau homebank. Uitati, am asta pe masa, nu pot sa vi-l dau!

Intr-adevar, digipasul portocaliu statea pe masa langa mana dolofana a lu tanti. Ma gandesc ca ar fi trebuit sa ma intrebe de la inceput “Aveti card?! Stiti PIN?!” dar… asta e. Oftez si plec.

…si iata ca trec doua zile. Vine ziua de luni, plec devreme de la serviciu, fug pana la agentie, ajung cu 15 minute inainte sa inchida. Ma intalnesc cu acelasi nene care mi-a dat cardul. Ne salutam, schimbam amabilitati… Ma asez la masa, scot buletinul, scot cardul. Urmeaza un cioca-boca la calculator si…

“Dati-mi cardul va rog”

Trece cardul prin POS, bag PIN si… EROARE! “Cardul nu apartine contului”. Nenea se enerveaza, tranteste, face printscreenuri, trimite “la IT”. Isi cere mii de scuze, “stiti cum e, doar lucrati in IT”,  si-mi promite ca ma suna indata ce are o veste. Dragut. Oftezi si plec.

Trece o saptamana. Primesc acel telefon. Sunt invitat din nou la agentie, ca de data asta se rezolva. Vine ziua de sambata, fuga la agentie. Nenea si o domnisoara colega ma primesc cu bratele deschise. Iau loc, dau buletin si card, cioca-boca la calculator, trece cardul prin POS, bag PIN si… EROARE. Ceapa ma-sii si matusa-sii si lu ta-su si lu’ vara-sa-n sicriu, EROARE!

Ok, planul B. “Sa-i facem domnului Platon alt card. CU POZA!”. Imi aleg o poza. Imi cere cardul actual, il trece prin POS, bag PIN, merge! “Uite, sa fac card nou merge, numai pe HomeBank nu merge”. Isi cer mii de scuze, imi zic sa vin cu cardul nou si se rezolva. Oftez si plec.

Trece o saptamana ocupa de munca si, pe la mijocul ei, primesc SMS sa ma prezint la sucursala sa-mi iau plasticul. Sambata (cand altcandva) ma reped intr-un suflet acolo, cu toate cardurile si PIN-urile, gata sa primesc digipassul care-mi va deschide portile aplicatiei portocalii unde vor sta banii mei. Dau peste tanti cea trecuta de prima tinerete, ii dau buletinul, ii dau cardul…

“Stiti, sa vedem daca merge ca nu prea merg astea, nici POS-ul, nici ATM-ul”
“ATM-ul merge, am scos eu bani acum” se aude vocea suava a prietenei mele care astepta in spate.

Cioca-boca la calculator, trec cardul prin POS, bag PIN si… “Eroare sistem”.

“Vedeti, ce v-am zis eu ca nu merge?”
“Doamna dar… merge! ATM merge!”
“Da’ eu am eroare sistem ,ce sa fac?! Dati sa mai incerc odata.”

Trece cardul, bag PIN-ul… sta… sta… si… EROARE! “Cardul nu apartine contului”. Afara se innoureaza, lumea mea devine alb-negru, digiapasul de pe birou rade de mine in tipla lui…

Reusesc sa cot un “Pai…” in timp ce ochiul incepe sa-mi tremure. “Pai… ce facem ca…”
“Pai nu stiu ce sa zic, e o anomalie, CLAR!”
“Dar… nu stiu… faceti ceva… stergeti contul, luat-o de la capat!”
“Eh, cum sa stergem contul… Nu stiu, vorbiti cu colegul meu cu care ati vorbit inainte poate cine stie”
“Poate cine stie ce?!”
“…”

Imi strang catrafusele, injur in gand, fac o nota mentala sa-l sun pe “colegul” si sa-i zic “ba, sunteti in stare sau nu, ca sa stiu ce fac!”, oftez si plec.

Se face ziua de… azi. Primesc un telefon de la ING, de la nenea care ma anunta radios ca … a rezolvat. HomeBank-ul este activat, a vorbit “la IT”, trebuie doar sa trec sa semnez si sa-mi iau digipassul. Va dati seama ca nu am asteptat mult, am plecat cu 30 de minute mai devreme de la birou, fuga in agentie. Digipasul ma astepta in sertar, am primit instructiuni, am anulat unul din carduri, am intrat in HomeBank de fata cu toti ca sa se vada ca merge si… asta e. Am HomeBank. Digipasul portocaliu a ajuns in sfarsit in manile mele!

Din ce mi s-a spus  am ajuns celebru in IT-ul lor care inca mai incearca sa reproduca eroarea, sperand sa descopere la ce aliniere a planetelor se poate intampla ca, la activarea serviciului de HomeBank, sa nu recunoasca ca un card e asociat contului. Eh, dar eu ar trebui sa stiu, doar lucrez in IT.

Masina se goleste de pustime, maxim 20 de ani bucata si cacati pe ei de sperietura. Ma dau jos, ma uit la spatele odorului meu (odoru mai mic – masina) si-mi zic “eh, nu-i grav”. Ma aplec un pic sub ea – e grav. Ma duc la gloata ce statea in juru masinii. Soferu ma ia de departe cu glas plangaret “seeefuu imi pare raaaaau seeefuuu”. Oftez si zic “ce facem ma, toata lumea franeaza numai tu mai cu mot ai tinut sa-mi faci pulbere bara mea nou nouta”. Copilu mai avea putin si plangea cand a inceput sa se uite mai atent la masina lui a caruit bot frumos, ascutit, de Focus, a fost redus la un bot anost si plat de Tico. Trag masina mai aproape, ii cer un numar de telefon, il iau la bani marunti – permis? RCA? Slava Domnului, are de toate.

Nu sunt un om incrancenat, iar de obicei incerc sa vad partea buna a lucrurilor – putea sa ma loveasca si mai rau sau, (cine stie?) sa conduca un camion, nu un Ford Focus. De aceea am lasat in plata domnului Politia, oricum nu ma ajuta cu nimic sa ia baiatu amenda si sa completez un maldar de hartii pe care oricum le completam la “amiabila”. “Hai",ii zic,”te sun mai incolo sa-ti zic cum facem…”

Astra Asigurari are un singur centru permanent de constatari – pe Armeneasca 3. Restul sunt imprastiate prin toate cartierele capitalei pe la diverse service-ul, deschise prin rotatie cate unu in fiecare zi a saptamanii. Luni dimineata la ora 9 jumate eram la minunea de centru de constatari, inghesuindu-ma sa-mi iau si eu niste formulare. Dupa ce-am completat asiduu l-am asistat si pe colegul meu de suferinta, care era la prima experienta de genul asta. Sa ai permis de trei zile si deja un accident la activ – nu-i rau, nu-i rau deloc. Am dus formularele la receptie. Am primit un bon. Pe bon scria B19. Pe panou scria ca la constatare sunt P4, P5, P6 si se pregatea P7 (P vine inainte de B, pentru ca aia cu P au programare facut pa internet si au Prioritate gen). S-a facut ora 11. Apoi 12. Apoi 12:30, ora la care nu se mai elibereaza bonuri pentru ca… nu mai e loc in ziua asta (cred ca ajunsesera pe la B40). Apoi 13. Apoi 14. Pe la 14:15 vedem cum pe ecran apare… “A fost preluat bonul B19 la biroul nr. 8”. Uraaaaaaaaaaaaaaaaa… am dat navala in birou si-n 25 de minute conduceam in drum spre casa, cu programare pentru service deja facuta.

Sa socotim: ne-a luat circa… 15 minute sa completam formulare. Ne-a luat 5 minute sa stam la coada sa le depunem. Ne-a luat 20 de minute pentru constatare (cu tot cu poze). Total 40 de minute utile si 4 ore asteptare… Eficienta la maxim.

Fun fact: cand semnam ultimele hartii un agent de constatare din birou face o remarca: “Bai da’ ce e atat de liber azi, am ajuns doar la numarul 25?!”. Muriti, ba!

In sfarsit pot sa chem politia peste pensionaru de deasupra (sau dedesubt, cine mai stie?) care isi da televizorul mai tare sa aud eu stiri la 6 dimineata.

…dar nu de asta vreau sa va zic. Citind azi dimineta articolul asta (pentru ca evenimentele m-au facut curios) mi s-a luminat totul. Pai ma baieti… cum sa incredintezi paza stadionului une firme care se cheama GALANT Security?!! Hai sa facem un exercitiu mic: inchideti ochii; relaxati-va; goliti-va mintea de toate grijile; respirati calm si regulat; imaginativa un om mare, un Rambo; este echipat complet – are fata dura, sapata parca in piatra; privire rece, calculata; lat in umeri, trebuie sa se intoarca cu profilul inainte ca sa intre pe usa; echipat din cap pana in picioare cu combinezon, ghete inalt si o vesta stransa pe tors in care stau infipte uneltele necesare desfasurarii activitatii – baston, spray paralizant; si pe vesta scrie… GALANT Security! EPIC FAIL! Ce sa faca un Galant Security unor suporteri inraiti? Sa le dea o floare? Sa le tina usa de la stadion? Sa ii ajute sa care pachetul cu petarde inauntru?! Pun pariu ca aseara s-a petrecut urmatorul dialog:

- Ermm, nu va suparati, vreau sa intru pe stadion sa-l pocnesc pe ala ca mi-a patat retina
- Oh, dar binenteles bunul meu domn, poftiti, pe aici este drumul. Aveti grija ca este un pic cam mult de mers, luati o gura de apa de la mine inainte.
-Uhmm… mersi. Esti amabil.
- Suntem Galant Security domnule. O seara placuta si spor la lupta…

Ia sa-i fi chemat Maceta Security? Sau “Te-pitesti-in-mata-cand-ma-vezi Security”? Nu tranteau scaunu-n pantaloni suporterii? Se mai batea cineva? Mai dadea cineva cu petarde? Nimeni, ca ii mancau aia de vii (sau cel putin asa credeau suporterii). Dar deh, ce sa-i faci, nu toti avem bani de campanii de imagine…</P

Locul 7, randul H. Dau sa intru pe rand, o tanti de primul loc ma intreaba “CE RAND AVETI?!”;  “H”; “AH, ASTA E!”; “Da… multumim” (majusculele nu sunt din gresala). Intram pe randul H. Gasim locurile. Ne asezam. “DACA NU MAI VINE NIMENI STAU SI EU AICI!” tipa tanti de pe primul loc. Concluzionam ca e cam fara tigla pe casa si deh! si ei sunt ai nostri. Treptat sala incepe si sa se populeze cu lume. Media de varsta: 70 de ani. Va jur ca ma simteam picat in mijlocul unei excursii de pensionari. “Sun-o pe ma-ta, zi ca sunt cu Mașa la teatru, sa vina si ea!!” tipa o mamaie catre cineva din fundul salii. “NU E NIMENI ACOLO, MA DUC SA STAU EU” tipa nebuna la plasatoare, care, ingaduitoare, ii face semn ca n-are decat. “Da, da, sunt aici cu Mașa la teatru” vorbeste mamaia in telefon, avand in sfarsit legatura cu mama celui chestionat mai sus.

Se bate gongul. O voce calda ne anunta sa ne inchidem telefoanele mobile. Lumina din sala se stinge. Apare o fata pe scena. Tot babetul din fundul salii se repede pe locurile de mai in fata, ramase libere. Aparent actorii sunt prea mici si ei nu-i vad bine, altfel nu-mi inchipui cum nu-ti dai seama de la inceput ca stai prea in spate. Duduia de pe scena iese. Intra Radu Gheorghe. Aplauze. Incepe un mini-discurs haios, punctat de glume rasuflate despre CNP si alegeri. Ne spune iar sa ne inchidem mobilele. In sala se aude fosnit de pachetele… “Da, incepem imediat piesa, numai sa desfaceti pachetul cu biscuiti. E normal, multa lume vine de la serviciu… Ciudat, vine de la serviciul ei, la serviciul altor oameni, adica noi… Si noi de aici plecam la serviciul altor oameni… O institutie de-i zice <<Restaurant>>…”. Piesa incepe.

Actiunea se petrece intr-un hotel unde se cauta un interpret. Radu Gheorghe primeste o sapca pe care scrie “interpret”. E intepret da’ nu stie engleza pentru ca a crezut ca slujba este de intepret la vioara… in fine, banal. Intra un nene. Discuta cu receptionera hotelului, apoi incepe sa cante. Nu v-am zis ca e muzical?! Ah, da, uitasem – e muzical! Intra Anca Turcasiu (Miss Litoral, pentru cei ce-au uitat). Canta si ea… Incepe o incercare disperata de a introduce un pic de intriga cu nenea mimand prost spaima si Miss Litoral vorbind o romana stricata (asta era in scenariu) cu accent basarabean (sunt sigur ca asta nu era in scenariu). Aparent nu trebuia sa-i prinda tatal ei pentur ca… in fine, ceva groaznic.

…dupa vreo 30 de minute de la inceperea piesei ma uitam disperat la ceas si-l rugam pe Domul Timp sa se miste mai repede. Pe scena, un nene imbracat in costum scotian (“tatal ei”) canta “people are maaad here people are maaaad heeere” iar tanti receptionera, in celalalt microfon, miorlaia “nu maai supooort”.  Dialogurile puerile smulgeau batranimii hahaieli ce se terminau in cate-o tuse sanatoasa. Ocazional suna cate un mobil. Pe scena, Anca Turcasiu si fata de la receptie topaiau. Fata de la receptia incepe sa faca roata (avea chiloti albi si dres negru, nota 2). Anca Turcasiu topaie in continuare. Intra nenea, incepe sa cante. Fata de la receptie canta si ea. Nenea coboara in sala si ia la dans o fetita din primul rand. Fata de la receptie ia la dans un nene imbracat in “plovar” si haina lunga de piele…

…a trecut cam o ora si jumatate de cand a inceput piesa. In jurul nostru babetele striga BRAVO!! in timp ce pe scena Radu Gheoghe si “tatel ei” zburda intr-un fel de de dans. Totul este ireal de cretin. Se lasa linistea. Urmeaza punctul culminant, Radu Gheorghe ducand pe nenea de la inceput in catuse “la sectie”. Anca Turcasiu canta din nou plangaret.

…final! Intra personajele (patru la numar) imbracate in fuste scotiene. Urmeaza un dialog stupid (al catelea oare?). Incep un dans irlandez (sau scotian, dupa hainele in care dansau). Dansul dureaza vreo patru-cinci minute. O mamaie se ridica in picioare si bate vartos ritmul din palme. Langa noi o tanti intre doua varste striga “BRAVOOO!”. In ciuda mediei de varsta toata sala aplauda frenetic. Fetita si nenea din paragraful de mai sus sunt chemati pe scena si incep sa faca toti reverente. Sala striga BRAVO!!!

… lumea incepe sa se scurga din sala in timp ce actorii inca mai fac reverente pe scena. Nebuna se pupa cu toata lumea care trece pe langa ea. La usa teatrului, un domn se intoarce spre cineva in spate si intreaba surprins “Ce ma, tie ti-a placut?!?”

Ma uit in jur prin casa si constat ca mi-ar trebui multe chestii marunte, dar care mi-ar face viata mai usoara, cum ar fi  un aspirator de mana (ceva gen asta ) pentru acele momente cand ma simt inundat de parul de pisica de pe birou sau cand scap ceva pe jos prin bucatarie; un robot nou de bucatarie pentru ca cel vechi (primit cadou de la colegii mei in 2007) a obosit; un aparat de “ras-tuns-frezat” pentru ca al meu e pe duca…

…pft, dar astea nu sunt items de wishlist, astea sunt chestii pe care le cumpar eu oricum. Iaca aci wishlist adevarat:

• bourbon on the rocks – real bourbon, real rocks si un cigar ca sa mearga…
• un Skymaster 25×70 ca sa ma uit la stele (real reason: stalking, sunt multe cladiri de birouri pe Dimitrie Pompeiu).
• another bourbon on the rocks (nu s-a terminat cigar-ul)
• un tricou care sa ma reprezinte (sau asta; si asta e misto)
• broubon on teh rokcs…
• un csaun de birou ca sap ot sa stau like a boss i n timp ce mai beau un
• brou… bourn… Jim on the rosck

…si ca m asta e.

Spalatoria de masini e un loc unde omul se duce si lasa masina timp de 45 de minute pe mana unui trepadus care se face ca o curata (shit you not, majoritatea dau rasol teribil) dupa care se suie in ea si pleaca acasa, injurand trepadusul (ce, la noi nu se intampla asa de.fiecare.fuckin.data?!?).

Eu am ajuns in acel loc initiatic numit “spalatorie (non stop)” (care inchide la 10 seara, mind you…) pe la orele tarzii ale amiezii, ceva gen ora 3 intr-o duminica. Doi baieti “din cartier” stateau la o masa si discutau discret, in timp ce bolidul lor marca Opel Astra, negru cu chestii de pe la frana rosii si cu manele urland dinauntu, era frecat cu zel de un oarecare de p-acolo. In acelasi peisaj se incadrau un VW Passat negru lucios, lustruit cu grija de alt trepadus si (tineti-va!) proprietarul insusi, precum si un alt Opel Astra (e masina cartierului, ma jur) a carui transformare de la “rabla jegoasa” la “super masina” era urmarita atent de un nene impreuna cu plodul din dotare.

In timpul in care baietii se hahaiau in jurul masinii lor (de unde in continuare urlau manele) trage in raza mea vizuala un alt VW Passat negru, obturandu-mi de tot privelistea pe care o aveam la fundul propriei mele masini, devenit brusc rosu ca pe talon. Usa Passat-ului se deschide si din el iese un picior incaltat intr-un fin pantof de piele intoarsa, cu botul rasucit in sus, urmat de un pantalon lucios si o burta rotunjoara invelita intr-o bluza turcoaz-violent. Toate aceste pete pe retina apartineau unui individ blondut, cu figura dubioasa, care s-a extras din propria masina plin de importanta. De pe locul pasagerului a coborat un baiat lung si barbos, purtand un tricou cu sclipici pe spate, niste bermude de blugi “de firma”, iar in picioare niste papuci de plaja din cei mai ordinari. Blondutul trimite pe baiatul sclipicios la sefa spalatoriei “sa dea rest la un milion, ce pula mea” ca sa bage 1 leu in automatul de cafea si, dupa ce se serveste cu piss-wasser-ul cu nume de cafea din aparat, se aseaza la o masa si comanda unui baiat de p-acolo “hai ba, ia-o si spal-o, ce te uiti”.

Intre timp Astra pleaca in tromba, cu manelele lalaind la maxim. Apare un Peugeot 307 din care iese, plina de ea, o fatuca tunata dupa ultima moda de Pantelimon: trening rosu cu dungi roz (Adidas ba saracilor!), tenisi roz cu gri, poseta imensa si trei telefoane intr-o mana. In caz ca va intrebati nu, nu purta pic de fard, nu vorbim de pitzi. Se aseaza la o masa si contempla spalatoria. La scut timp trage tot in raza mea vizuala  un BMW 5 (cred) din care coboara un individ usor masliniu imbracat cu un tricou polo care nu avea gulerul ridicat (excentric baiat!). Se duce la baiatul care statea idle sub umbrar si ii zice “vreau si eu un pepsi si-o apa plata” si, cand baiatul ii spune ca “e-ncuiat, Jeni are cheia” ii zice ca “pai ia cheia si deschide ba”, dupa care ii ordona “da si tu luminile alea la zero, traiti-ar familia” (pentru ca BMW-ul nu stinge luminile automat cand opresti motorul aparent, laaame). Baiatul nu se pricepe. Excentricul isi inchide singur farurile. Se apuca sa vorbeasca cu femeia in dungi roz, aparent ceva de bani ca prea erau inflacarati.

Trepadusul imi face semn ca masina e “aproape gata”. Cand ma deplasam spre minunea rosie iata ca intra un spalatorie o balena de Mercedes. De la volan se vedea doar capul soferului, un individ cu mutra placida si stearsa. Dupa niste ture de spalatorie se opreste. Toata lumea parea sa-l cunoasca pe sofer, care a descins din barca proprie si s-a postat, plin de el, in mijlocul spalatoriei, mandru de treningul lui alb si posetuta neagra care ii atarna stil “postas” pana la cur. Asta a fost imaginea cu care am lasat spalatoria in spate, inainte sa ma apuc sa injur trepadusul ca a facut treaba de mantuiala (ce dracu e a sa greu sa dai cu carpa pe manetele alea nichelate de la usa bai nene?!?!)

Car-wash AND a show…