Nu mai stiu exact cum am ajuns sa vad piesa asta. De fapt stiu dar… in fine, nu conteaza, important este ca am ajuns sa vad aceasta bijuterie a dramaturgiei romanesti. Nu, pe bune, cititi aici sa vedeti ce ciunga e. Traducerea – Radu Beligan. Adaptarea – Radu Gheorghe. Cu: Radu Gheorghe. Ingredientele succesului!
Locul 7, randul H. Dau sa intru pe rand, o tanti de primul loc ma intreaba “CE RAND AVETI?!”; “H”; “AH, ASTA E!”; “Da… multumim” (majusculele nu sunt din gresala). Intram pe randul H. Gasim locurile. Ne asezam. “DACA NU MAI VINE NIMENI STAU SI EU AICI!” tipa tanti de pe primul loc. Concluzionam ca e cam fara tigla pe casa si deh! si ei sunt ai nostri. Treptat sala incepe si sa se populeze cu lume. Media de varsta: 70 de ani. Va jur ca ma simteam picat in mijlocul unei excursii de pensionari. “Sun-o pe ma-ta, zi ca sunt cu Mașa la teatru, sa vina si ea!!” tipa o mamaie catre cineva din fundul salii. “NU E NIMENI ACOLO, MA DUC SA STAU EU” tipa nebuna la plasatoare, care, ingaduitoare, ii face semn ca n-are decat. “Da, da, sunt aici cu Mașa la teatru” vorbeste mamaia in telefon, avand in sfarsit legatura cu mama celui chestionat mai sus.
Se bate gongul. O voce calda ne anunta sa ne inchidem telefoanele mobile. Lumina din sala se stinge. Apare o fata pe scena. Tot babetul din fundul salii se repede pe locurile de mai in fata, ramase libere. Aparent actorii sunt prea mici si ei nu-i vad bine, altfel nu-mi inchipui cum nu-ti dai seama de la inceput ca stai prea in spate. Duduia de pe scena iese. Intra Radu Gheorghe. Aplauze. Incepe un mini-discurs haios, punctat de glume rasuflate despre CNP si alegeri. Ne spune iar sa ne inchidem mobilele. In sala se aude fosnit de pachetele… “Da, incepem imediat piesa, numai sa desfaceti pachetul cu biscuiti. E normal, multa lume vine de la serviciu… Ciudat, vine de la serviciul ei, la serviciul altor oameni, adica noi… Si noi de aici plecam la serviciul altor oameni… O institutie de-i zice <<Restaurant>>…”. Piesa incepe.
Actiunea se petrece intr-un hotel unde se cauta un interpret. Radu Gheorghe primeste o sapca pe care scrie “interpret”. E intepret da’ nu stie engleza pentru ca a crezut ca slujba este de intepret la vioara… in fine, banal. Intra un nene. Discuta cu receptionera hotelului, apoi incepe sa cante. Nu v-am zis ca e muzical?! Ah, da, uitasem – e muzical! Intra Anca Turcasiu (Miss Litoral, pentru cei ce-au uitat). Canta si ea… Incepe o incercare disperata de a introduce un pic de intriga cu nenea mimand prost spaima si Miss Litoral vorbind o romana stricata (asta era in scenariu) cu accent basarabean (sunt sigur ca asta nu era in scenariu). Aparent nu trebuia sa-i prinda tatal ei pentur ca… in fine, ceva groaznic.
…dupa vreo 30 de minute de la inceperea piesei ma uitam disperat la ceas si-l rugam pe Domul Timp sa se miste mai repede. Pe scena, un nene imbracat in costum scotian (“tatal ei”) canta “people are maaad here people are maaaad heeere” iar tanti receptionera, in celalalt microfon, miorlaia “nu maai supooort”. Dialogurile puerile smulgeau batranimii hahaieli ce se terminau in cate-o tuse sanatoasa. Ocazional suna cate un mobil. Pe scena, Anca Turcasiu si fata de la receptie topaiau. Fata de la receptia incepe sa faca roata (avea chiloti albi si dres negru, nota 2). Anca Turcasiu topaie in continuare. Intra nenea, incepe sa cante. Fata de la receptie canta si ea. Nenea coboara in sala si ia la dans o fetita din primul rand. Fata de la receptie ia la dans un nene imbracat in “plovar” si haina lunga de piele…
…a trecut cam o ora si jumatate de cand a inceput piesa. In jurul nostru babetele striga BRAVO!! in timp ce pe scena Radu Gheoghe si “tatel ei” zburda intr-un fel de de dans. Totul este ireal de cretin. Se lasa linistea. Urmeaza punctul culminant, Radu Gheorghe ducand pe nenea de la inceput in catuse “la sectie”. Anca Turcasiu canta din nou plangaret.
…final! Intra personajele (patru la numar) imbracate in fuste scotiene. Urmeaza un dialog stupid (al catelea oare?). Incep un dans irlandez (sau scotian, dupa hainele in care dansau). Dansul dureaza vreo patru-cinci minute. O mamaie se ridica in picioare si bate vartos ritmul din palme. Langa noi o tanti intre doua varste striga “BRAVOOO!”. In ciuda mediei de varsta toata sala aplauda frenetic. Fetita si nenea din paragraful de mai sus sunt chemati pe scena si incep sa faca toti reverente. Sala striga BRAVO!!!
… lumea incepe sa se scurga din sala in timp ce actorii inca mai fac reverente pe scena. Nebuna se pupa cu toata lumea care trece pe langa ea. La usa teatrului, un domn se intoarce spre cineva in spate si intreaba surprins “Ce ma, tie ti-a placut?!?”
). In ultimii ani mi-am permis mai mult sa ma duc la diverse prestatii live, de la Bestfest la Madonna, de la Gogol Bordello la Massive Attack. Am avut chiar surprize placute ducandu-ma la concerte ale unor trupe pe care nu prea le ascultasem – Franz Ferdinand, Placebo, Muse… Adrenalina cauzata de prestatiile astea m-am facut sa plec de la concert fan declarat al lor. Ce este mai interesant este “fauna” de la aceste concerte: am vazut oameni absolut normal tipand si cantand la Killers, batranei la Motorhead, rockeri la Moby si, poate cea mai misto priveliste, un metalist pletoso-barbos-burtos-cercelos dand din cap frenetic pe Karmarcoma celor de la Massive Attack. Asta m-a facut sa cred ca muzica nu este singurul lucru care aduna turma la un concert – este energia momentului, sunt cele doua ore in care te manifesti fara sa fii privit ca un ciudat, in care canti fara sa deranjezi vecinii… Sunt doua ore in care intelegi ce inseamna sa traiesti muzica.
