Va trece acceleratul…

Ia inchipuiti-va voi dragi cetitori un orasel d-ala plictisit, provincial tipic. Acel orasel in care nu se intampla mare lucru, in afara de evenimentele zilnice cu care tot cetateanu s-a obisnuit. Mai o betie la crasma, mai o cearta a primarului cu politistului, mai un viol, mai un artist local producandu-se la caminu cultural, mai o electorala… Cetatenii din acest orasel se scalda in provincialismul lui, scuipa seminte la meciuri, discuta politica, isi castiga painea de zi cu zi. Din cand in cand se imbraca frumos fac cate o excursie “la oras” ca sa vada si ei lume civilizata. Toti traiesc in micile lor universuri, visand la orase mari si frumoase, fara mahalale si strazi desfundate, dar soarta nemiloasa ii leaga bine de locurile carora le fac umbra.

Si ia mai inchipuiti-va voi dragi cetitori ca vine dintr-o data o circulara “de la centru” care trambiteaza ca acest oras va fi gazda festivalului “Ziua Omizii Paroase”. Zeci de oameni din toate colturile tarii vor veni sa asiste la manifestari, sa cante, sa joace, totul in cinstea Omizii Paroase.

Primarele a si inceput sa dea directive – ziua Omizii Paroase va fi zi nelucratoare, se vor asfalta strazile, se vor pavoaza toti stalpii, iar o divizie speciala de lucratori va fi insarcinata cu lustruirea petalelor de flori si spalarea cainilor vagabonzi. Hanul din orasel a pus lenjeria de pat la spalat, carciumarul a scos din beci vinul cel bun si tuica de pruna, indoind cu ocazia asta si pretul, iar birjarii isi frecau mainile in asteptarea calatorilor care vor umple micuta gara de provincie si vor dori sa ajunga cat mai repede pe strazile oraselui.

…si dupa ce Omida Paroasa va fi celebrata, dupa ce birjarii isi vor incasa notele de plata, dupa ce carciumarul isi va fi consumat tot vinul bun si tuica de pruna trenurile ticsite vor purta ocazionalii vizitatori departe de oraselul nostru care va reveni din nou la viata lui adormita, dar cu semne de “Acolo e gara” puse peste tot.

Update: cineva zice mai putin subtil:)

De ce se circula prost prin Bucuresti…

Nevoia (sau lenea) m-a tot impins in ultima vreme sa circul pe patru roti in Bucuresti. Cu ocazia asta am dat si eu piept cu traficul pe care-l injura toti, cu intersectiile aglomerate, cu gropile, cu pietonii sinucigasi – tot tacamul. Daaa, am dat peste prosti, peste prosti vorbind la telefon, peste taximetristi, peste femei vorbind la telefon (cea mai rea specie, statistic vorbind), am dat peste toti…

…dar nu m-am enervat. Probabil ca lamentarile altora mi-au tocit nervii si am ajuns sa fiu imun la toate prostiile care se intampla in trafic. Eu sunt doar fericit ca in sfarsit o sa termine “strapungerea” lu peste intre dna. Ghica si Chisinau, sa scap de calea ferata de la Baicului pe care as dinamita-o cu cea mai mare placere. In rest – taxiuri, femei, nesimtiti – lasa-i pe ei sa existe, nu are sens sa-mi ard neuronii din cauza lor.

Pantelimonul e un bulevard pe care se circula prost. Nu, nu este aglomerat – se circula prost. Toata lumea penduleaza stanga dreapta precum urina bovinei, becurile de semnalizare nu prea se mai aprind, taiatul fetei si opritul “la non-stop” pe avarii sunt la ordinea zilei. Toate astea se intampla din cauza ca… (va tineti bine?) nu exista marcaje. Pe bune, nu exista marcaje. Singurele marcaje sunt trecerile de pietoni, in rest nimic. Nu separator de banda, nu separator intre strada si tramvai, nu tu separatori de parcare, nimic!

Marcajul este cheia traficului disciplinat. Acea dungulita discontinua dintre benzi are sanse foarte mari sa fie respectata. S-a demontrat empiric ca omului daca-i dai doua dungi merge intre ele. Tot cartierul Militari e un exemplu: cozi kilometrice, dar toti stau pe banda lor; parcul Herastrau: peste tot piste de biciclisti, iar toti dârlăii merg intre ele (eventual si cu balcâzele lor impingand la carucior). Luati pensula, trageti doua dungi pe Soseaua Pantelimon si admirati traficul disciplinat. La fel si pe Chisinau. Luati exemplu de la bd. Basarabia, e disciplina intruchipata.

In aceeasi ordine de idei, in comuna Pantelimon s-au facut marcaje – borduri albe, dunga pe mijloc (care dispare treptat undeva pe Sf. Gheorghe, dupa primarie), rond marcat, iar oamenii de acolo demonstreaza pe deplin teoria – merg intre cele doua dungi – dunga discontinua si bordura.

Cel mai trist moment al zilei…

Sunt un mancator de paine. Mananc paine de toate felurile – franzela “Neptun”, paine pe vatra, chifle, ciabatta. Mereu aleg painea in functie de situatie – o bagheta usor aerata sau o ciabatta e perfecta la un sandwitch, un codru de paine pe vatra merge la fix cu niste fasole la ceaun, feliile de franzela stau bine sub zacusti sau salate de vinete.

…dar cel mai mult imi place sa sterg farfuria cu paine. Sosul de dupa mancarea de fasole, sosul de la orice tocana, imbucatura de ciorba prea putina sa mai adun intr-o lingura, toate sunt adevarate delicii si este pur si simplu momentul de incheiere al mesei, altfel nu se poate. Urma aia de mancare in care inting bine este ce mai buna din toata masa…

Din cauza asta le doresc celor ce au deschis si-au deschis magazin de cacaturi in locul magazinului de paine din fata metroului de la Pipera sa le moara chioscul in flacari la o zi dupa expirarea asigurarii. Ala era locul din care eu luam paine proaspata la 9 dimineata, paine numai buna de mancat la pranz. Azi imi venea sa plang cand am vazut pe raft, in loc de paine, huse de telefoane si papetarie, iar in mijlocul chioscului trona un copiator. Cine dreq face copii acolo in zona aia plina de corporatisti care fac asta pe banu firmei?! Dar deviez…

…fasolea data de mama aseara (“Nu mancati – v-o pun la pachet!”) a lasat in urma ei un strat consistent de sos, spre care privesc cu jind. Paine nu am, au mancat-o nemernicii aia care si-au facut chiosc de stampine si pixuri. Sosul brun sta in farfurie si-mi ranjeste cinic. In el se intrevad bucatelele de bacon si ardei rosu, adevarate nestemate care isi unesc stralucirea cu frunzulitele de patrunjel si la vederea carora imi ploua in gura desi stomacul mi-e plin. Ma imaginez rupand ultimul colt din paine si intingand bine in farfurie, adunand toate comorile ramase si infulecandu-le cu pofta. Zambetul vesel al soarelui de afara se reflecta in farfuria cu ambrozie. La geam se aud vrabiute. Sufletul meu plange…

 

PS: Ah, da, si tu ala de te piși la buda barbatilor fara sa ridici capacul… MORI, BĂ!

Vine vine primavara in piata…

Update: mi s-a atras atentia ca sunt total pe dinafara si ca de fapt ridichile au fost DOI LEI legatura (patru ridichi). Maxim de pomana! ( noooot! )

…si uite asa veni si week-endul in care am evadat din Bucuresti si am plecat in deplasare mai spre deal, mai exact in “metropola” Cornu. Fix in momentul asta soarele ma bate in cap, pasarelele discuta politica si peticele de zapada se lupta din greu cu cele 16 grade de afara. Undeva departe se aude o talanga, un curcan canta, un clopot bate, deh! atmosfera de la tara. Dar divaghez…

Necesitatile lumesti (cum ar fi mancarea) ne-au tras inspre piata din Campina, acest “mall alimentar” al bucurestenilor veniti in weekend pe “aproape valea Prahovei”. Baaai cooooopii baaaai… N-aaaati mai vazut asa ceva – PATRU lei o salata (mana de frunze adica). DOI lei o legatura de ridichi. Mi se falfaie ca “da mama, is bune, fragede” dar sunt DOI LEI. Asta inseamna 1 leu doua ridichi (erau fix patru ridichi in legatura). Sapte fire de patrunjel – 1 leu. Bai mamaie, eu te inteleg ca a fost o iarna lunga si-ai murit de foame dar la banii astia o sa ai acelasi trai in continuare. Pe langa asta mi s-a mai soptit un fapt interesant: preturile “de weekend” din piata din Campina sunt cu vreo 20% mai mari, tocmai din cauza ca dau “strainii” buzna si se aprovizioneaza cu d-ale burtii si-atunci ia mai dai dreq ca au ei bani. Din pacate asta se rasfrange si asupra localnicilor care n-au nicio vina ca oraselul lor devine sursa de crapeu pentru toata zona.

…si in timp ce vanzatorii din piata stateau, spargeau seminte si mai imbiau (fara succes) lumea sa umple plasa cu produsele de pe taraba, alaturi la Carrefour Market era imbulzeala la raionul cu legume. Asa-i ca-si merita soarta?

Iaca anul se innoieste…

…si uite asa a trecut si Revelionul si am ajuns in anul curent, al 2012-lea de cand am inceput sa numaram anii in ordinea fireasca. In timp ce internetul culinar punea umarul la detronarea sarmalei cu osanza si a ciolanelor de Revelion (ca doar trebuie sa traim o suta de ani, ce mama dreq) my other self bascula jumari si indopa prajituri de casa, ca doar o data pe an e sarbatoarea trecerii de la an la altu. In timp ce internetul ne-culinar era ocupat sa-si ureze la multi ani pe toate caile posibile (era plin facebookul de urari ce n-am vazut) eu ignoram cu nesimtire pe (aproape) toata lumea, ca doar n-o sa fac aditionale de revelion. In paralel am zacut, m-am dat cu bicicleta si am vizionat filme…

Am vazut In Bruges, un film frumos cu Voldermort, “Mad Eye” Moody, Fleur Delacour, fratele lu’ Dumbledore si Colin Farrel. Un film plin de imagini frumoase cu o muzica misterioasa si incantatoare. Ah da, este despre doi ucigasi platiti si are si niste morti pe la final.

Am vazut Harsh Times, un film dur cu Batman si Eva Longoria. Fuck peste fuck si fuck-up dupa fuck-up… Un film pasnic, de sarbatori.

Am vazut East of Eden, un film in care Elia Kazan ilustreaza magistral doar o bucatica din fascinantul roman omonim a lui John Steinbeck. Dac-as fi “mare” as face o mini-serie cu tot romanul…

Am vazut Spirited Away, o poveste ciudata si fascinanta cu iz de quest (cine a jucat Syberia intelege). Datorita acestui film mai am pe lista “Howl’s Moving Castle” si “Grave of the Fireflies”.

Am vazut Amadeus, transpunerea pe ecran al piesei cu acelasi nume. 3 ore de muzica clasica, intriga si framantari interioare. Trebuie neaparat sa vad si piesa de teatru, sper ca se joaca pe la noi.

Am vazut Crazy, Stupid, Love, o fasaiala plictisitoare care trebuia sa fie scurt metraj. Nici macar Steve Carell nu salveaza filmul asta…

In rest… fie ca lumina noului an sa va umple sufletul de bucurii si mai lasati dracului internetu asta, treceti si voi de mai cititi o carte ceva…

Suport fail…

Dupa cum ati aflat in postul anterior, lucrez in IT. Fac o munca interesanta – un amestec de programare, analiza si design. De-a lungul timpului am discutat cu zeci de clienti, am implementat zeci de solutii, am dezvoltat anumite abilitati de a ma intelege cu omul non-tehnic si de a traduce visele lui non-tehnice in realitati tehnice. Reusesc sa intele ce “vrea” clientul si, de asemenea, reusesc destul de bine sa-mi dau seama si de ce “are nevoie” clientul. Cateodata chiar reusesc sa-l conving ca e mai bun ce are nevoie decat ce vrea.

Ca sa poti sa fii bun in meseria asta trebuie sa stii sa asculti si sa judeci. Trebuie sa-l asculti pe om ce are de zis, sa judeci singur daca problema pe care vrea s-o rezolva nu e cumva un non-issue si sa fii in stare sa-l convingi ca tu esti prietenul lui si poti sa-l ajuti.

…dar iata ca sunt unii care dau cu mucii in fasole. Cum ar fi aia care au dezvoltat sistemu ala smecher de urmarire al dosarelor de la Astra. Am sunat la call-centerul lor sa intreb ce se intampla cu reconstatarea mea de la accident, nu de alta dar masina mea sta de doua saptamani in service. Acolo imi raspunde un baiat caruia ii explic problema si-mi zice… “dati-mi numarul de dosar”. Oups, offside, nu stiam numarul de dosar, era acasa pe birou. “Zic, va dau numarul de inmatriculare… sau CNP-ul”. “Nu nu, eu nu pot sa caut decat dupa numarul de dosar”. Say whaaaaaaaaaaat? Ce cap patrat albastru verde a proiectat o aplicatie de urmarire in care nu poti, ca om de call-center, sa cauti decat dupa numarul de dosar? Cine naiba tine minte numarul ala de 10 cifre si litere care “e de forma BB-doua-cifre”? Nu e logic sa poti cauta dupa numarul de inmatriculare? Sau dupa CNP? De ce nu ne gandim un pic inainte sa proiectam un sistem?

Fun cu accidente…

Si cum veneam eu alene pe soseaua Pantelimon, cu gand sa ajung acasa si sa-mi vad de filmu de duminica seara, iata ca Dacia din fata mea da semne de moarte si se opreste. Franez usor, dau semnal, ma uit in oglinda sa nu vina nimeni pe banda din dreapta si… jdaaaaang! parbrizu se umple de stele verzi, ponei roz dansau in fata ochilor, intunericul d-afara se face si mai intuneric, timpul se dilata, lumina se curbeaza, spatiul se contracta si de ce pizda ma-tii n-ai belit ochii in fata cand abia ai plecat de la stop pe banda 1…

Masina se goleste de pustime, maxim 20 de ani bucata si cacati pe ei de sperietura. Ma dau jos, ma uit la spatele odorului meu (odoru mai mic – masina) si-mi zic “eh, nu-i grav”. Ma aplec un pic sub ea – e grav. Ma duc la gloata ce statea in juru masinii. Soferu ma ia de departe cu glas plangaret “seeefuu imi pare raaaaau seeefuuu”. Oftez si zic “ce facem ma, toata lumea franeaza numai tu mai cu mot ai tinut sa-mi faci pulbere bara mea nou nouta”. Copilu mai avea putin si plangea cand a inceput sa se uite mai atent la masina lui a caruit bot frumos, ascutit, de Focus, a fost redus la un bot anost si plat de Tico. Trag masina mai aproape, ii cer un numar de telefon, il iau la bani marunti – permis? RCA? Slava Domnului, are de toate.

Nu sunt un om incrancenat, iar de obicei incerc sa vad partea buna a lucrurilor – putea sa ma loveasca si mai rau sau, (cine stie?) sa conduca un camion, nu un Ford Focus. De aceea am lasat in plata domnului Politia, oricum nu ma ajuta cu nimic sa ia baiatu amenda si sa completez un maldar de hartii pe care oricum le completam la “amiabila”. “Hai",ii zic,”te sun mai incolo sa-ti zic cum facem…”

Astra Asigurari are un singur centru permanent de constatari – pe Armeneasca 3. Restul sunt imprastiate prin toate cartierele capitalei pe la diverse service-ul, deschise prin rotatie cate unu in fiecare zi a saptamanii. Luni dimineata la ora 9 jumate eram la minunea de centru de constatari, inghesuindu-ma sa-mi iau si eu niste formulare. Dupa ce-am completat asiduu l-am asistat si pe colegul meu de suferinta, care era la prima experienta de genul asta. Sa ai permis de trei zile si deja un accident la activ – nu-i rau, nu-i rau deloc. Am dus formularele la receptie. Am primit un bon. Pe bon scria B19. Pe panou scria ca la constatare sunt P4, P5, P6 si se pregatea P7 (P vine inainte de B, pentru ca aia cu P au programare facut pa internet si au Prioritate gen). S-a facut ora 11. Apoi 12. Apoi 12:30, ora la care nu se mai elibereaza bonuri pentru ca… nu mai e loc in ziua asta (cred ca ajunsesera pe la B40). Apoi 13. Apoi 14. Pe la 14:15 vedem cum pe ecran apare… “A fost preluat bonul B19 la biroul nr. 8”. Uraaaaaaaaaaaaaaaaa… am dat navala in birou si-n 25 de minute conduceam in drum spre casa, cu programare pentru service deja facuta.

Sa socotim: ne-a luat circa… 15 minute sa completam formulare. Ne-a luat 5 minute sa stam la coada sa le depunem. Ne-a luat 20 de minute pentru constatare (cu tot cu poze). Total 40 de minute utile si 4 ore asteptare… Eficienta la maxim.

Fun fact: cand semnam ultimele hartii un agent de constatare din birou face o remarca: “Bai da’ ce e atat de liber azi, am ajuns doar la numarul 25?!”. Muriti, ba!

S-a dus galagia noastra…

Cica vine o lege conform careia poti sa primesti amenda daca sforai vartos sau te basesti mai cu spor dupa ora 22:00 fara acordul scris al vecinilor. Pe bune, uite aici.

In sfarsit pot sa chem politia peste pensionaru de deasupra (sau dedesubt, cine mai stie?) care isi da televizorul mai tare sa aud eu stiri la 6 dimineata.

Galanterii pe stadion…

Aseara a fost caft mare la Ploiesti pe stadion. Un suporter a intrat pe teren ca-n curtea lu ta-su, s-a plimbat o distanta considerabila, a ajuns langa un jucator si l-a ofilit cu una peste bot. Alti trei colegi de echipa ai ofilitului au sarit sa-i ia lumina atacatorului si, din cate am inteles, au si reusit partial. In timp ce comentatorul de la postul meu preferat de radio transmitea stirile cu sufletul la gura, au inceput sa se auda in fundal varii pocnituri, semn ca atmosfera devine incendiara la propriu. S-a folosit tonul grav, s-au folosit expresii precum “atacat miseleste”. In fine, a fost yet another day pe un stadion romanesc…

Continue reading

I wish I was as fortunate as me…

Ca-n fiecare an pe vremea asta se apropie ziua mea. Ca-n fiecare an pe vreme asta o sa ploua cu intrebari de gen “ce vrei de ziua ta”, intrebari la care imi este foarte greu sa raspund. De obicei de ziua mea vreau lucruri pe care nimeni nu mi le poate oferi: in 2007 voiam sa se termine odata zugraveala, in 2008 voiam sa se termine odata proiectul, in 2009 voiam sanatate, in 2010 voiam liniste… Anul asta am de toate – casa e zugravita, proiectul nici n-a inceput, sanatos sunt (conform ultimelor analize), linistit sunt, fericirea curge garla, albinutele zboara and so on and so forth.

Ma uit in jur prin casa si constat ca mi-ar trebui multe chestii marunte, dar care mi-ar face viata mai usoara, cum ar fi  un aspirator de mana (ceva gen asta ) pentru acele momente cand ma simt inundat de parul de pisica de pe birou sau cand scap ceva pe jos prin bucatarie; un robot nou de bucatarie pentru ca cel vechi (primit cadou de la colegii mei in 2007) a obosit; un aparat de “ras-tuns-frezat” pentru ca al meu e pe duca…

…pft, dar astea nu sunt items de wishlist, astea sunt chestii pe care le cumpar eu oricum. Iaca aci wishlist adevarat:

  • bourbon on the rocks – real bourbon, real rocks si un cigar ca sa mearga…
  • un Skymaster 25×70 ca sa ma uit la stele (real reason: stalking, sunt multe cladiri de birouri pe Dimitrie Pompeiu).
  • another bourbon on the rocks (nu s-a terminat cigar-ul)
  • un tricou care sa ma reprezinte (sau asta; si asta e misto)
  • broubon on teh rokcs…
  • un csaun de birou ca sap ot sa stau like a boss i n timp ce mai beau un
  • brou… bourn… Jim on the rosck

…si ca m asta e.