Elvetia 3 – Glacier 3000

Aigle este un orasel mic (8000 de locuitori) dar important – “resedinta de judet” a districtului Aigle din cantonul Vaud. Pentru noi Aigle a insemnat doua lucruri – locul de unde am cumparat doua sticle de vin excelent (dar care am uitat cum se numeste, o sa ma uit acasa) si locul de unde era sa cumparam inca doua sticle de vin exceptional pe care l-am baut in prima noastra seara elvetiana ( un Chablais Vaudois “Gamaret” – din fericire oamenii cu site-ul au zis ca ne pot trimite cateva sticle la derizoriul pret de 19 franci / sticla + 50 franci transportul; merita fiecare banut, va garantez !)…

Aigle este plin de vii – de aici si faptul ca este unul dintre mai renumite orase “furnizoare” de vin din Elvetia. Viile sunt cultivate oriunde – pe camp, pe culmea dealului, pe langa sosea… Orice metru patrat este cultivat cu vie (ca peste tot in cantonul Vaud de altfel). Orice metru patrat de pamant este sistematizat – dealurile sunt terasate, terasele sunt intarite si, evident, cultivate si irigate.

Aigle a fost si punctul de plecare catre ghetarul de la Les Diablerets (si anume Glacier 3000). Din gara oraselului un nene ne-a indemnat sa ne suim mai repede in tren pentru ca in cinci minute pleca. In cinci minute a plecat .

Trenul era de fapt un fel de tramvai care urca dealurile balanganindu-se precum tramvaiu 16, trecand peste viaducte si pe marginea rapelor. Dupa o ora de peisaj pitoresc si zgaltaiala (timp in care Andreea a dormit bustean) am ajuns in pasnicul orasel Les Diablerets. Peisajul era scarbos de frumos – casute cochete, flori la ferestre, dealuri verzi… Conductorul trenului ne spune ca trebuie sa luam autobuzul postei pana la Col du Pillon si de acolo telecabina pana la ghetar asa ca ne indreptam spre posta. Cineva pe drum ne spune ca e cam tarziu pentru o excursie la ghetar (era ora doua jumate) asa ca Andreea intra pe modul organizatoric in timp ce eu ma asez pe o banca langa gara unde de altfel si atipesc vreo 15 minute.

“Ok, la trei avem autobuz spre Col du Pillon, pe urma avem telecabina pana sus care face vreo 20 de minute, apucam sa stam sus vreo… 20 de minute”
Cum dragostea mea de telecabina se apropie in intensitate de dragostea de avion m-am aratat reticent la inceput. Mi-am zis totusi ca rau nu poate fi – ce nu te omoara te face mai puternic.

Autobuzul ne lasa fix in statia telecabinei iar omul de ne-a vandut biletele (115 CHF, fara reducere pentru Swiss Pass, bastards !) ne-a zis ca stam cam 25 de minute sus si ca sunt cam 15 grade. Ceea ce era ok pentru imbracamintea noastra – pantaloni scurti, maneca scurta etc. Apare si telecabina (imensa, scaune capitonate, geamuri mari) si pornim spre spre oprirea intermediara de unde luam alta telecabina spre Glacier 3000.

Vederea de sus m-a lasat fara cuvinte – de aceea nici nu prea am ce sa descriu aici, o sa las pozele sa vorbeasca. Din pacate am ajuns prea tarziu pentru orice manifestare de genul plimbare cu motosania, dat in roller coaster etc. dar peisajul a fost de-ajuns.

Am prins ultima telecabina la intoarcere si, cu toate ca exista poteca si peisajul era minunat, am facut autostopul pana in Les Diablerets (ultimul autobuz trecuse de mult), un nene amabil ducandu-ne peste cei 3 km de serpentine. Trenul inapoi, Andreea dormind si uite asa a mai trecut o zi elvetiana…

Poze aici.