Elvetia 2 – WizzzzzzzzzzzzzzzzzzAir…

Dumneseule cat de grea e valiza aia… Stau cu capul rezemat de geam in tren si ma gandesc cum am tras de ea de la hotel la gara. Un nod imens imi inoata in stomac, semn clar al “stresului plecarii” - senzatia naspa pe care o am de fiecare data cand plec din concediu spre casa. De data asta senzatia e mai acuta – nu-mi gasesc locul, oftez, n-am rabdare… Dumneseule ! De-as ajunge acasa mai repede…

Brig, ultima gara din Elvetia. Ne luam la revedere de la munti si oameni amabili. Domodossola, prima gara din Italia – vamesi, politisti, 50 de minute intarziere. Stresul creste. Ce naiba am ?!?! De-as avea un Extraveral …

12:50 – Milano. Stau semi-calm si astept sa vina Andreea care a plecat sa-i caute unui coleg nu-stiu-ce parfum. “Bergamo – Orio !” striga baiatul de langa autocar. Andreea apare intr-un final, cumparam bilet, ne suim in autobuz. Caldura mare. Aeroportul plin ochi, fuga la check-in de WizzAir – ultimul ghiseu. Coada mare, romani de toate natiile, ajungem in fata.

“Ok, this bag is over 20 kilos….”
The hell it was, avea 32 !
“You will have to pay the difference…”
Fuga la “ticket counter number 3″ ca sa platesc 120 de euro. Blestem in gand pe toata lumea si fug inapoi – inca 5 minute de checkin. Depun bagajul, trecem spre poarta – stai. “Aveti doua sticle de apa !”… Ok, le aruncam. “…si un surub”. Are you kiddin me ?!?!? Da, aveam un surub, l-am aruncat si p-ala. Damn it !

Poarta de imbarcare. Coada mare. Inexplicabil stresul meu a ajuns la apogeu. Ma enerveaza ca nu stiu de ce. Bat din picior… Ajung in fata, dau biletu, ne suim in autobuz. Ajungem in avion, ne gasim locuri. Ok, sa incerc sa ma relaxez. Ma las pe spate, inchid ochii… Ma gandesc pe unde am fost, ce-am vazut, pe unde o sa ma duc…

Avionul incepe sa ruleze pe pista. Ajunge in capatul pistei. Porneste vijelios spre decolare… Scartaie din toate incheieturile si se ridica. Se aude bazaitul slab al trenului de aterizare ridicandu-se. Tin ochii inchsi si incerc sa ma imaginez in alt loc. Deodata deschid ochii… In primul rand e agitatie. Sefa echipajului s-a ridicat de pe scaun si sta aplecata asupra randului doi. Ce naiba ??! E decolare, ar trebui sa stea jos. Din spate apare un baiat cu un tub de oxigen. Dumneseule, i s-a facut cuiva rau.Stewardesa intreaba la interfon daca printre pasageri e vreun doctor. Incepe agitatia. Pare grav. Stewardesele cam pierd teren. “Luati loc si prindeti-va centurile de siguranta”.

Un bazait enervant se aude dinspre aripi. Andreea ma intreaba cu o unda de panica in glas ce se intampla si ma prinde de picior. Ma uit la aripa, vad flapsurile desfacute si imi dau seama de ce se intampla. “Stai linistita, aterizam inapoi”. Avionul coboara. “Dar ce dom’le, nu urca ?” intreaba un nene. Stewardesa raspunde pe un glas isteric ca aterizam, cum sa urce. Andreei ii dau lacrimile. “Eu nu mai stau aici, hai sa coboram. Tu ce zici ?”. Ce pot sa zic ? “It’s your call !” Sufletul meu e rupt intre a sta dracului in avion si a ajunge acasa si a inceta cu apucaturile astea de copil mic (desi unui copil mic nu-i e frica in avion ) si intre a ma da dracului jos si a ma sui in primul tren. Cand rotile ating pista incep sa-mi doresc din tot sufletul sa fi pierdut avionul asta.

Chem una din insotitoarele de bord.
“Nu va suparati, avem cea mai mica sansa… sa coboram ?”
“Nu.”
“…”
“Am aterizat de urgenta, ce credeti ca noi facem aranjare de cabina asa mereu… Nu va puteti lua geanta si pleca…”
“Nu, nu m-ati inteles. Vreau sa reunt la zbor”
Liniste. Se duce sa intrebe. Apare sefa de echipaj.
“Aveti vre-un motiv medical”
Andreea se uita fix in ochii ei, cu barbia tremurand… “Da, mi-e frica”
Stewardesa sta 5 secunde si zice “Ok, decat sa ma mai intorc pe urma iar mai bine coborati”
Se fac formele, ni se gasesc bagajele, coboram pe langa ambulanta parcata la scara si scapam ! Dumneseule, scapam. Nu suntem siguri cu ce ajungem acasa, dar am scapat de avionu’ ala.

Cea mai mare surpriza o au cei de la pasapoarte care se uita la noi ca la extraterestrii. Noroc ca stiu indeajuns de multa italiana cat sa le explic ca suntem din cursa care a aterizat de urgenta si ca doamnei i-a fost frica si uite asa… Ne recuperam bagajele si iesim in soarele din fata aeroportului sa luam autobuzul inapoi…

Analizand apoi in autobuz ce s-a intamplat ne-am dat seama ca “low cost” inseamna de fapt si personal destul de nesimtit. Fetele alea de la bord n-au avut pic de profesionalism in gestionarea “crizei”. Nu ne-a anuntat nimeni ca aterizam inapoi, nu ne-a anuntat nimeni de ce. Am aflat ca am aterizat abia atunci cand rotile au atins solul. Cand Andreea le-a zis ca pur si simplu ii e frica nimeni nu a vorbit cu ea si nici nu s-au oferit sa-i dea macar un calmant (nu ca ar fi acceptat, dar principiul conteaza…). Data viitoare luam masina . Cat priveste reactia noastra… poate toate greutatile zilei (intarziere, caldura, plata bagajului, fuga) precum si faptul ca un foarte bun prieten de-al nostru era in spital operat de doua ori de ocluzie intestinala ne-au biruit si subconstientul a zis sa o luam mai incet. In fond si la urma urmei… amandurora ne place sa ne plimbam cu trenul.