Elvetia 1 – Intoarcerea…

M-am decis sa incep seria povestioarelor din concediu cu sfarsitul. De ce ? Probabil pentru ca e cel mai proaspat in minte. Alt motiv ar fi si ca nu am terminat de sortat / procesat pozele ca sa pot sa sustin povestea si cu ceva imagini (de la intoarcere nu am poze :p ). Ar mai fi si din cauza ca am o pasiune pentru filme gen Memento care incep cu sfarsitul. A fost cam asa…

Miercuri, 2 iulie.

Am lasat imensul trolly de 32 kg (vi-l mai amintiti, am mai zis odata de el), am dat rucsacul jos si am trimis concubina (ok, sa-i zicem pe nume, o cheama Andreea) la bilete. Ghinion, wrong place. Trebuie mers in partea ailalta a garii. Am oftat, am saltat geamantanul injurand roata care s-a rupt si am purces pe scarile rulante in sus. Am blestemat imaginatia italienilor care au facut scari rulante numai pentru urcare. Pentru coborare dadeai bagajul de-a dura pe scari…

“Ticket to Bucharest is… around four hundred euros. First class ?!”
“Yeah, first class…”
“Ok, so you have second class from Milano to Mestre then first class to Bucharest”.

Platim si brusc ne simtim mai usori, mai relaxati. Dam o tura pe la un minisupermarket de prin gara pentru aprovizionare – paine, biscotti, cola, apa. In timp ce Andreea e la cumparaturi casc gura la un chiosc de ziare in speranta ca gasesc ceva de citit. Cu toate ca pricep cand mi se vorbeste italiana cu cititul nu le am, asa ca las in plata Domnului. In buzunar ciocolata mea Swiss Army cu cofeina si guarara se lichefiaze in cele 40 de grade care ne-au insotit toata ziua. Am lins cu regret ce s-a mai putut linge de pe ambalaj si am scapat de ea.

Vin proviziile, gasim trenul, ne suim si drum bun ! Pe drum ne simtim usor, sporovaim, dam telefoane la rude si prieteni sa le spunem ca “change of plans, venim cu trenul”… La Mestre ne pisca zeci de tantari pana vine trenul nostru. Parca ne-a saltat inima de bucuria cand am vazut “Venetia – Bucuresti”. Vagon romanesc, neon care nu merge (dar s-a rezolvat cu niste gadilat de starter – conductorii astia romani se pricep la tot)… Trenul pleaca, desfacem valiza, scoatem tot ce e perisabil (branza, ciocolata) si punem intr-o punga pe care o atarnam romaneste deasupra fantelor de aer conditionat (da, aveam aer conditionat :p).

Intr-un tarziu ne culcam… Ca de obicei am stat indelung si-am urmarit peisajul nocturn din tren (cat am putut sa vad), indeletnicire de care nu ma mai satur. Pe la 4 dimineata au inceput strigatele “Politia. Passport !”. Patru randuri de oameni s-au uitat la mutrele noastre adormite (cum naiba si-or fi dat seama ca suntem noi ?!?!). Pe la 11:00 trenul a tras in Budapesta.

In ciuda faptului ca am fost prin mai multe locuri in Europa nu am fost niciodata in Budapesta (ok, am trecut cu masina pe langa ea dar nu se pune). In jurul garii – infect. M-a bucurat sa vad ca era mai mizerabil si mai degradant decat in jurul Garii de Nord. Cu ocazia unui tur in jurul garii am ajuns si la McDonald’s de unde am luat o cafea… ocazie cu care am constatat ca vorbitul limbii engleze nu este o cerinta la angajare. Cafeaua mi-a fript limba, ca orice cafea maghiara patrioata cand da de un roman – inca mai am o zona a limbii cu care nu prea simt gustul.

Ne suim din nou in tren si purcedem spre dulcea noastra patrie. Ajungem la Curtici, gara de granita. Schimb de locomotive, aratat de pasapoarte. Trenul se urneste din loc… Atunci am avut un cap imaginea din “California Dreaming… Nesfarsit” – pe peron se vede un conductor cu gentoiu de gat, un politist gras si transpirat cu cascheta pe spate, un pierdevara citind ziarul, iar dintr-un compartiment se aude “when the boys come in tooo toooown / aaaall the girls gooo crazyyy”. Eh, dulce Romanie…

Arad. Foame. Ne dam jos, iesim in fata garii. Nu stiu daca ma credeti dar este absolut pustiu pe o raza de 500m in orice directie. In loc de mult asteptatul McD, sau chiosc de fornetti… gol. O piata imensa si o fantana arteziana. Suuper ! In bufetul garii, pe o tava, se odihnea un sandwitch, probabil membru fondator al bufetului. Luam patru beri ca poate tin de foame.

Oprim in Vinţu de Jos a.k.a. Middle of Nowhere. Schimbam locomotiva. Un porumbel se aseaza pe firul electric si cade electrocutat. Conductorul incearca sa-l resusciteze dar degeaba. Socializare cu vecinii de vagon. Dupa 30 de minute trenul pleaca. Punem masa – paine feliata, branza elvetiana din bagaj…

Sibiu. Gara in paragina. Iar schimbam locomotiva.

Un ciocanit puternic in usa ne trezeste. “Bucuresti, urmatoarea !”. Ma dezmeticesc, o trezesc pe Andreea. Ne imbracam… Strangem ultimele bagaje. Gunoi, vagoane in paragina, blocuri gri… Peisajul devine dureros de familiar. Cu un scrasnet trenul opreste in Gara de Nord. Tarasc geamantanul jos din tren si ma oftand pe peronul gol. Era vineri, 4 iulie, ora 5:15 am si ajunsesem acasa. Ma astepta o zi de munca.