Amintiri din copilarie II…

Dimineata m-am trezit plin de elan si hotarare. Da, asa am sa fac ! Fix asta am sa fac ! Da, asta chiar vreau. Ce naiba stau si ma mai gandesc. Astazi o fac… Daaa, diseara cand mergem la teatru cu colegii…

Ziua trece destul de repede cu niste chestii familiale (cu tata comentand ca “D-abia a facut 18 ani si s-a apucat de fumat” si alte chestii pe care le vremea aceea le tratam cu o profunda indiferenta) pe care le percepeam ca un zgomot de fond. Totul imi era inca proaspat in cap desi trecuse o luna… primul sarut in metrou (deh, metroul mi-a dominat viata), senzatia ciudata ca totul se va schimba si nu in bine, relatia de doua zile dupa care am renuntat pentru ca pur si simplu nu puteam sa continui o buna prietenie cu asa ceva, parerile de rau de dupa, epitetele aruncate de alte bune prietene in directia mea (“esti bou frate”,”ba tu esti prost !?” etc.), plimbari lungi impreuna in timpul carora ea incerca sa ma convinga ca e “the right way” dar eu pus in fata unei alegeri ma gaseam in eterna dilema: “Sa ezit… sa nu ezit…”.

Pe la 6 ne vedem cu totii in fata teatrului. Era cam toata gasca pe care n-aveam sa o mai vad dupa terminarea liceului… Plini de entuziasm am intrat in sala. Am vrut sa stau pe locul de langa ea, drept pentru care am pornit o actiune de convingere a unei colege care avea acel loc privilegiat sa facem schimb de locuri. Actiunea a esuat lamentabil, binevoitoarea sustinea ca un stalp ii obtureaza vederea la scena. Tot timpul piesei am blestemat rectangularitatea capului individei…

Dupa doua ore chinuitoare (fara pauza, dupa cum ne-a anuntat la inceputul piesei Horatiu Malaele) in sfarsit se termina piesa (al carei nume nu-l mai tin mine). Intrucat seara inca era la inceput un mic grup ne-am desprins de ceilalti si am cautat un loc unde sa bem si noi ceva. Pe drum am luat-o de mana… dupa o vreme am luat-o de mijloc… toate astea pe fondul unei flecareli vesele. Planul functiona – partea cu luatul de mana in timpul piesei pe care o planuisem inainte incepuse sa mi se para ridicola… Ajungem in stabiliment (o bomba pe care acum nici n-as baga-o in seama) si comandam o sticla de vin pe care o bem plini de rasete si glume. Pe tot parcursul sederii am tinut-o in brate razand impreuna cum faceam de obicei, nefiind prea sigur in capul meu cum sa procedez in continuare. Evident ca era foarte simplu dar simplu nu face parte din vocabularul meu. Simplu nu impresioneaza pe nimeni.

Ceasul bate ora noua si jumatate si ne urnim din carciuma luand-o la pas spre metrou, in acelasi stil vesel si tinandu-ne de mana. Ajunsi la metrou ne sprijinim de eternul stalp dublu din mijlocul statiei in asteptarea ramei galbene. Evident, eu o astept pe ea sa plece prima, asa cum faceam mereu. Lasam un metrou sa treaca, prea prinsi intr-o discutie banala… “Pe asta chiar trebuie sa-l iau” zice razand in timp ce alt metrou intra in statie. In capul meu atunci cineva a strigat autoritar “Fa-o ! ACUM !!!”. “Ah, pai sa te pup de noapte buna atunci” si am sarutat-o apasat si prelung, simtindu-i buzele fierbinti si inchipuindu-mi figura absolut surprinsa. Dupa ce ne-am desprins in sfarsit s-a repezit in metrou zambindu-mi, usile s-a inchis si sarpele de fier a disparut in tunel.

Era 23 noiembrie 1997, data la care a inceput totul…

Soundtrack: